Nebunie de seara sau "Un An Nou fericit!"

"Ceea ce la mine se cheama "inima" a inceput sa se agite. Se agita cam tare si ma sperie; asta pentru ca armura mea nu s-a fisurat niciodata, iar lucrul pe care mi-l doresc cel mai putin este ca acest invelis de ignoranta, indiferenta si egoism sa se deterioreze. Cu totii, cred, stim ce ascunde el; cu siguranta nu ne-am dori ca toata seva sa erupa. Nu acum."

Si...incepe nostalgia. E ultima zi din an, cand ne dorim cu totii ca de maine dimineata cand ne trezim sa fim mai buni, mai intelegatori..sa se schimbe totul in bine. Oare? Ei bine..dat fiind faptul ca luna ce tocmai sta sa treaca am fost binecuvantata cu multa inspiratie, iubire si intelepciune...nu pot sa spun decat atat: multumesc, Doamne. Probabil nu doar pentru mine, anul asta mare si sofisticat a trecut destul de bizar. S-au schimbat multe, si totusi nimic. Am realizat multe, si totusi nimic. Am ajuns in ultima lui zi si constat ca: am capatat o armura strasnica in jurul sentimentelor mele, am mai imbatranit cu un an, am mai scris un capitol al viitoarei mele carti. Pentru viata mea de azi inainte...nu imi doresc decat sa fie exact ca pentru mine: putina liniste, putina nebunie, un pic de iubire, iar restul..

.

Un An Nou fericit, tuturor!

Douăzeci şi cinci a doişpea.

Iti multumesc, Doamne..pentru ca imi tii sufletul in palme si il ingrijesti ca pe un pui de pasare ranit. Imi doresc sa transmit, totusi...un Craciun fericit tuturor si imi doresc, de altfel, sa primiti acest Craciun cat mai frumos in sufletele voastre, asa cum si eu am facut-o, la randul meu. Prin putinele randuri pe care abia le pot scrie astazi, reusesc, sper...sa va transmit toata iubirea si caldura de care stiu sigur ca avem cu totii nevoie. Am realizat ca ingredientul de baza pentru ca spiritul Craciunului sa se instaleze...este credinta; credinta in noi, in magie si in faptul ca suntem cu totii iubiti. In final...va doresc sa credeti si sa iubiti! Craciun Fericit!

Dorinta de Craciun.

Anul acesta, mai profund ca oricand, simt ca nu a mai ramas nimic din ceea ce insemna pentru mine odata, Craciunul. Pentru cine, aceasta perioada, nu insemna o adevarata explozie de bucurie, lumina, intalniri, povesti, cadouri, braduti? Crestem sau ne "mecanizam"? Inca o data imi doresc nespus sa redevin copil. Pe atunci, cea mai mare ingrijorare era legata de faptul ca seara de Ajun o petreceam tintuita in pat de emotii, insa bunica repara totul cu fermecata ei cartulie de povesti. Imi privesc plina de compatimire chipul in oglinda si realizez ca privirea, inima si tot sangele cald, au devenit toate prea reci, prea impietrite. De cate ori mi s-a intamplat sa nu primesc ceea ce imi doream cu adevarat de Craciun? Tot timpul, in fiecare an. Nu inteleg de ce pentru mine Craciunul s-a transformat, de cativa ani buni, intr-o teribila perioada care nu imi mai misca niciun sentiment. In fiecare an, se deruleaza aceeasi poveste: acelasi bradut ponosit, impodobit in viteza, aceasi oameni pe care ori ii pierzi, ori ii pastrezi alaturi, aceeasi mama prea grabita, cu sufletul mult prea inchis, acelasi gand ca poate anul asta va fi diferit. Luminitele din bradut nu fac decat sa-mi starneasca doua lacrimi, imi privesc vechiul prieten, cu care am petrecut atatia ani Craciunul. Parca si el e la fel de indiferent; isi misca mustatile si coada dintr-o parte in alta, priveste gales de pe marginea patului, cum se rasucesc ghirlande si globuri in bradut. Pana acum cativa ani si el ne ajuta, anul aceasta e deja prea batran pentru asta. Pana acum cativa ani desfaceam impreuna cadourile, anul acesta deja nu mai avem parte de surprize. Mi-e greu sa cred ca m-am transformat intr-o fiinta pe care nimic nu o mai incanta, mi-e greu sa cred ca aceasta armura absurd de dura, nu se mai poate inlatura. Uneori imi doresc prea acut sa Simt si ajung sa ma oblig; dupa cateva incercari renunt, pentru ca toata fortarea mea e in zadar. Am secatuit de incantare, parca nimic nu se mai poate simti, ca si cum as fi trait totul pana acum. Anul acesta de Craciun, dorinta e simpla, intrucat e aceeasi; decorul e acelasi...ora e aceeasi...chipul, lacrimile si privirile, sunt toate aceleasi: acelasi suflet prost care se roaga tarziu, cu ochii atintiti in steluta care straluceste cel mai tare noaptea, sa fie vindecat. Probabil acelasi suflet care a doua zi se va trezi amagit de un vis frumos si-si va petrece anul urmator sub semnul aceleiasi dorinte.

Poate anul asta...

Teama de a fi fericit.

Zi buna, clipe frumoase, schimbare de caracter. Fericirea te schimba, bunastarea te arunca intr-un val pe coama caruia tu devii zeu si sufletul tau se schimba, te schimba. Uneori e ciudat sa te simti implinit; cand e prea mult rau, ajungi sa crezi ca asa e viata ta, cand e prea mult bine ajungi sa te sperii.

"Mi-e frica de prea mult bine", zise ea. Cat de agale si greoi se mai intorc rotile trenului.. Drumul spre casa pare infinit. E noapte si pleoapa cade grea, incep sa scriu si mi-e teama de fericire. Cinci perechi de ochi ma fixeaza; pe mine si foaia mea de hartie. Se-aprinde mai tare lumina plapanda...se stinge. Mi se urmaresc toate miscarile, de parca fiecare ar vrea sa patrunda prin coperta caietului cu privirea, sa isi poata da seama de mazgaliturile mele; fiecare se intreaba cand, probabil, voi pune punct. Apar in fata lor ca scriitorul nebun, luminat de inspiratia finalului grandios al unui roman. Nu inspiratia ma impiedica sa opresc acest condei, ci lumea care se uita disperat la foaia mea din caiet. Nu inspiratia ma face sa scriu, ci existenta imi indruma penita pe hartie. Victorie celor din jur. Sfarsit! Incep cu totii sa se dezmorteasca. Privirile mele zboara pe furis catre fiecare; cu totii pretind ca in caietul meu zac cinci schite caricaturale. Buzele mele se strang intr-un mic suris ironic in coltul gurii...Daca le-as putea picta mutrele confuze! Doar mama imi cunoaste misterul si sta nesinchisita in coltul ei, facandu-mi jocul. Cat o iubesc! Punct.

randuri.

De ce suntem sortiti sa fim superficiali?

Am ajuns infrigurata asta seara acasa, mi-am pus ochelarii pe nas si am fost rugata sa scriu. M-am gandit automat ca nu am despre ce sa scriu, ca nimic nu ma inspira, ca viata mea a picat recent in superficial si ca nu ar putea exista substanta printre randurile mele. Asociez starea de bine cu superficialitatea; niciodata cand mi-a tresarit sufletul nu am stiut sa fiu altfel decat superficiala. Am inceput sa scriu. Cineva a spus demult ca inspiratia exista, insa trebuie sa te gaseasca muncind. Am ajuns la concluzia ca nu pot scrie decat in prezenta fie si a celei mai mici stari de depresie. Depresia este, de altfel, cea care nutreste cea mai ampla inspiratie. Renunt pentru cateva minute la "arta cuvantului" si deschid un fagas al filosofiei. De ce suntem fericiti si superficiali, de ce suferintele ne aduc acea stare de profunzime a propriei gandiri? M-am studiat atent, insa raspunsul inca nu l-am gasit niciunde.

Ma gandesc daca nu cumva fericirea si superficialitatea din mine, nu sunt in stransa legatura cu egoismul meu, uneori exacerbat. De multe ori am fost apreciata ca o persoana nu complexa, si suferinda de grandomanie. Majoritatea ce graviteaza continuu in jurul meu nu intelege. Nu intelege faptul ca "grandomania" face parte din procesul complex al instalarii increderii in propriul eu. Nu intelege ca ma infesteaza continuu cu superficialitate. Ma intreb daca nu am fost injectata mult prea puternic de acest fenomen care pluteste prea apasat in jurul meu. Singura mea teama este sa nu ma prabuesc pana la crestet intr-o simplitate a gandurilor acuta. Sufletul meu sper sa se salveze cat de curand.

motiv 2.

"Tu nu ai un suflet. Tu eşti un suflet. Tu ai un trup." Clive Staples Lewis

Suflet pe hartie.

Un suflet atat de fragil, pictat de regret
se frange-n continua amintire ce o pastreaza inca,
plin de nesat.
Cu caldura tot apara lacrima ce sta sa curga
pe-obrazul prea fin al fiintei lui.
E-un suflet ce vrea sa se faca iubit...
de ea si de altii,
insa refuza prea tiranic a primi
orice farama de sentiment.
"Mi-e frica de multe ori sa nu ma pierd prea mult in propriile-mi dorinte", isi spune-o fata, zambind cam ciudat. "Mi-e frica sa nu ma inabuse intr-o zi tot regretul."
E-un timp in care sufletul plange.

Cat de ciudat se-aduna acum la mine in ganduri fel de fel de fraze, fara inceput si sfarsit, fara un sens anume. Am inceput sa nu le mai caut sensul concret, ci doar esenta. Ma sperii uneori de toate cuvintele care ma iscodesc si parca degetele sunt prea slabe sa le scrie, sau foaia e prea timida sa le cuprinda. Sunt cuvinte, ganduri care ma hartuiesc si care de multe ori nu vor sa evadeze. Imi injecteaza toata imaginatia si ma obliga sa scriu, insa nu le pot scrie pe ele. Am nevoie de un suflet care sa-mi patrunda in vene, sange, nervi si simturi, care sa faca toate cuvintele sa evadeze. Unde esti?

Regret tardiv.

Iarna mea a inceput cu regretul....

Ma ratacesc in mahalaua larga, ceasul e zece, e tarziu...dar nu e nimeni sa ma vada.

Doar o batrana trece-acum pe strada prea murdara si trage-amarnic dupa ea desaga...

Un mosnegel cam pirpiriu, proaspat iesit de prin vreo crasma, injura de tot neamul lui si-n ochi ma atinteste:

-"Copil nebun!" rasteste clar...De ce nebun?...

In umbra-mi vad tot parul ravasit pe frunte...si dau cu palma peste ochi sa imi inlatur ceata...si simt ce umezi sunt acum...

Mi-e dor, dar nici nu stiu de ce mi-e dor.

De el? De noi?

Incep sa plang, cand o masina mica si murdara...opreste chiar in fata mea:

"Frumoasa fata!", se aude, dar nevazand pe nimeni...ma intorc. Copil nebun? Frumoasa fata?

Cat fals pluteste-n asta mahala! E prea murdara si prea mica pentru visul meu!

M-apuca iar o tuse seaca ce imi sfaram-amar plamanul

Si pe un trunchi m-aplec sa-mi plang iar boala.

Ma doare sufletul ce-l pierd...putin cate putin

Si tremur.

Trec mai departe si ii vad cum mici, se tin de garduri

si-arunca-n mine-njuraturi...toti tiganusii de la bloc.

Ma-ntreb de ce am renuntat tocmai acum..

sa mai admit ca il iubesc?

E totul straniu-n jurul meu si vreau s-ajung acasa...

E prea mic trupul meu...sa imi cuprinda visul mare.

Fragmente 7/ Inocenta

Azi imi e mai dor ca niciodata sa fiu copil. De ce? nici sufletul meu aiurit nu stie. Poate pentru ca atunci totul se reducea la un zambet atat de sincer si atat de plin de sentimente.; pentru ca totul era mai simplu decat acum. Sa cresti e o mare nenorocire; de ce ar vrea cineva sa cunoasca sensul "prejudecatilor", de ce sa ne ascundem tot timpul si de ce sa nu spunem, la fel ca acum cativa ani, tot ce simtim cu adevarat? E greu, intr-adevar...sa te simti presat si dintr-o data...cand esti pe punctul de a vorbi, inima sa inceapa sa iti bata mult prea tare, sa iti loveasca toate simturile, sa rosesti si sa tremuri la spaima ca te-ai putea face de ris, ca ai putea deveni vulnerabil. Imi doresc sa fiu copil...la fel de mult cum imi doresc ca toate lucrurile sa poata fi spuse mai usor...Am devenit prea dependenta de actul de "ascundere".

momente/ Fragmente 6.

Am deschis o portita a sufletului pe care nu o descoperisem pana acum si am realizat ca oricat de lovit ai fi, iubirea e ultima care pleaca, sau ultima pe care indraznesti sa o lasi sa plece. Am simtit, de altfel, cum e sa crezi, sa te obligi, iar apoi sa ajungi sa iubesti.

S-au nascut candva o fata si-un baiat care aveau sa isi jure  tot ce copiii de varsta lor isi doresc: ca nimeni si nimic sa nu le destrame ce aveau ei mai de pret: iubirea. Bineinteles, destinul sta tot timpul impotriva acestor juraminte. S-au iubit mult; poate prea mult fata de ce isi aratau ei. Pe cat de mult se iubeau, pe atat de tare sufereau uneori unul in prezenta celuilalt. Aveau momente cand lumea se invartea in jurul lor, dar din pacate erau prea putine. Si intr-o zi, s-a pus punct.Am avut ocazia sa prind o fila din jurnalul fetei, care spunea asa:

" De ce doare si de ce se simte acum intregul trecut ca si cum un deget prea fierbinte mi-ar pipai sufletul si mi l-ar arde? Mi-e dor si am nevoie. Au fost momente diferite, atingeri care ascundeau poate prea multe dorinte. Imi fuge viata prin minte ca un film derulat pe repede-napoi. Tanjesc...dupa acele zile in care pielea fetei mele iti dezmierda intruna umarul, cand de umarul tau drept mi se agata un sarut plin de dragoste si prietenie. Incep sa imi straluceasca ochii prea puternic printre gene si te vad atat de clar...Mi-e dor de sentimentul pur pe care fiecare il tinea mult prea adanc inchis in spatele zabrelelor din suflet; iesea doar uneori si ne aseza umil pe buze un zambet plin de exaltare. Am pierdut. Am pierdut o sumedeie de sarutari, de atingeri calde si jucause; amandoi am pierdut. Uneori, nu tot timpul, se mai simt ramasite ale sentimentului pur si atunci...intreaga mea fiinta incepe sa planga; cu fiecare atom, cu fiecare particula. Pe langa multe scurt-metraje pline de iubire, au ramas prea multe semne pe care nimeni si nimic, nici macar timpul n-o sa le mai poata sterge. Iar asta inseamna ca am avut nevoie unul de altul si poate asta n-o sa se vada decat tarziu, in viitor."

Mai mult de-atat copila nu m-a lasat a scrie, caci restul tot e ferecat in inima ei. Uneori plange, privind inapoi; isi da apoi seama ca acel capitol trebuie odata si odata sa isi scrie punctul de sfarsit.