De ziua ta!

Pentru ca azi e o zi speciala...in care sarbatorim a paisprezecea primavara din viata micutului meu caine! Cu siguranta blogul detine multe, multe aniversari...poate ar fi trebuit sa contina mai multe de atat..poate ca are prea multe povesti de viata, insa toti care se regasesc printre aceste randuri detin locuri la loja in sufletul meu!
So, Happy B-day, Dog!

De dor si de mustrare.

Tu suflet... ce m-ai ajutat sa zbor!

Scurt moment de sinceritate. Partea a doua

Rasfoind astazi prin "arta" mea veche de cam doi ani de zile si amintindu-mi de spusele unuia dintre mult adoratele mele suflete...am realizat ca intreaga mea imaginatie porneste pur si simplu din dorintele pe care nu sunt niciodata capabila sa le exprim si pe care le las mereu la voia intamplarii...pentru ca a fi in depresie nu e una dintre pasiunile mele cele mai aprige. Cum imi place mult sa fac un amplu joc din toate cuvintele care vin sau pleaca de la mine...am descoperit ca tot ce-am scris nu e decat o poveste despre o viata de om ascunsa in spatele mastii..sau cortinei...scenei. Pornind de la o subtila dorinta de a scrie aproape despre orice si asta inca de demult...am ajuns sa-mi construiesc si personajul in spatele caruia sa arunc toata "vina"; si asa s-a nascut Mira.

"Gresesc", spuse ea aproape dorind sa nege afirmatia. "Si fac asta deseori...fara sa realizez macar ca gresind....nu fac decat sa pierd suflete dragi din jurul meu. Gresesc atunci cand ma ascund...dar mai mult gresesc atunci cand ma las coplesita de superficialitate. Gresesc atunci cand urlu in cautarea unui raspuns si cand ii reneg pe ceilalti pentru ca nu sunt capabili sa mi-l ofere; gresesc, de altfel...atunci cand in disperarea mea infantila...ma reneg pe mine insumi pentru ca nu stiu adevaratul raspuns la intrebarea ce tocmai mi-am pus-o. Cel mai adesea ma intreb cine sunt. Nimeni, niciodata...nici chiar eu...nu a gasit un raspuns; pentru ca se pare ca mereu sunt cu totul altcineva. Urasc sa fiu superficiala. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, desi se intampla in urma cu vreo luna...doua. Era o dupa amiaza nu foarte "amabila" de primavara...era un inceput de primavara cam ostil...cand m-am trezit in mijlocul strazii...aparand de frig un biet trandafir portocaliu inghetat...pe care ulterior...l-am renegat. Urasc inca acel moment in care...vrind, nevrind...am picat in superficial. Sunt nu putine momentele din viata mea in care am refuzat unele lucruri...am negat unele sentimente...de teama sa nu ma ranesc iarasi; iar astfel...acceptandu-le...i-am ranit pe ceilalti. Mi-as dori ca unii oameni sa poata citi mai usor in privirea si sufletul meu. De altfel...mi-as dori sa pot fi intr-atat de puternica incat sa ii las sa faca asta...desi nu cred ca voi putea vreodata. 

Cine sunt? Cred ca acum pot sa dau o mica, foarte mica parte a raspunsului. Sunt un om cu frica de oameni. De multe ori...un om pus in situatia de a vorbi despre ceea ce simte...se vede stanjenit. Nu, eu simt o frica ce imi face toti peretii fiintei sa se zguduie...o frica de esec ce pare sa ma urmareasca inca din copilarie. Mi-e frica sa calc stramb...desi o fac de multe ori. Mi-e frica de dezamagire...desi am intalnit-o des. Sunt o fiinta dominata de teama. Desi nu iubesc sa astept sa se intample lucruri...o fac. Si totusi, mi-e frica si de asteptare. 

Imi place sa cred ca unele suflete inca ma iubesc; vorbesc de acele suflete pe care le-am schingiuit, la randul meu. Si daca tot a venit vorba de ele...mi-ar placea sa stie ca si eu le iubesc. Imi place sa cred ca nu am devenit un monstru, desi poate ca e prea tarziu sa ma mai amagesc."
Sub lumina difuza a lampii ce parea ca se sfarseste...fata puse si ultimul punct la sfarsitul a infinitei foi a romanului ei. Se ridica prea greoi de pe scaun, isi sterse cele cateva lacrimi incalcite in varful barbiei...isi descalci cei cativa zulufi maladivi si se privi in oglinda cea plina de praf. Vedea acelasi chip cam stalcit pe care il acoperi cu palma-i prea subtire; iar atunci se stinse lumina.

Fragmente n.

Uneori e de ajuns doar sa il privesti; zambetul se asaza involuntar, frumusetea-ti izvorastepe chip fara sa vrei, sau fara sa realizezi. Ti se lumineaza fiinta, iar atunci iti dai seama ca toate astea...inseamna ceva; ceva mai mult...Fericire, desi nu-s decat o adiere, o zgarietura-n piele si dureaza doar cat o geana ridicata in lumina. A durat totusi...ceva mai mult.
Sentiment de detasare. Zi buna. Sau nu; mai mult sau mai putin. Este vorba despre fericirea aparenta si despre valul care te tranteste de pamant. Imi doresc sa regasesc figura de care am nevoie...sufletul pe care poate l-am pierdut pentru totdeauna. Ma ingrozesc ca mi-am transformat arta in "Jurnalul unui suflet prost"; nu as fi vrut asta. M-a dat astazi valul de pamant pana l-a fisurat, iar cele trei cafele mi-au pulsat cafeina lichida prin vene toata ziua... in loc de sange. Imi doresc sa revin la Mine, dar nu am mai reusit asta de ceva vreme...incepe sa se piarda imaginea clara. Difuz.

"Mi-e dor de tine si te-as rapi din bratele timpului care mi te-a furat despartind clipa noastra de Destin. Şi ai cazut in Destin iubirea mea. Cu toate ca ti-am intins mana iubirii mele si te-am tinut cat de strans am putut ai alunecat, te-ai desprins si ai cazut din ce in ce mai departe de mine in mine, precum as fi vrut si eu sa pot cadea in tine, la fel de departe dar sufletele se mai imbolnavesc cateodata si nu ai mai putut intelege ca te strig, fiind bolnava de uitarea de tine. Acum vreau sa ma intelegi ca nu mai pot sa te tin in prapastia din mine in care ai alunecat intr-un apus ce se dorea rasarit fiindca vreau cu adevarat sa mijeasca zorii si pe strada mea plini de lacrimile uitarii, pe pleoapele unui trecut, trecut." Sorin Cerin

Joc sau intamplare?

Incredere? Ateptari? Niciuna, nici alta in viata mea..de ceva vreme; nici fata de mine, daramite in ceilalti. Am descoperit ca...neavand asteptari, te poti lasa mult mai usor surprins de ce se afla in jur si neavand incredere poti cu usurinta depasi "dezamagirea". De multe ori imi doresc sa se deruleze tot filmul de la capat. Sau nu, imi doresc sa pot decupa si inlatura cateva secvente pentru a se putea vedea mai clar. Parasind ieri cei patru veseli pereti ai camerei mele, mi-am luat agenda si am plecat sa scriu. Despre orice. Doar ca deseori scrisul mi-a fost intrerupt;  stand de o bucata buna de timp intepenita pe o banca, am fost numita, pe rand, "depresiva", "misto" si chiar "frumusica". Tarziu am sfarsit prin a fotografia fel de fel de figuri . Au trecut prin fata mea cupluri fericite,  bunici si nepoti, parinti si copii, pusti mai mult sau mai putin cuminti, toti dornici sa imortalizeze momente. Am fost la randu-mi prinsa-n poze pe care poate nu-mi va fi niciodata dat sa le vad. De ce imortalizam momente? Nu raman toate vesnic undeva, in noi? Oricum. Nici prin gand nu imi trecea cand am parasit apartamentul...ca dupa-amiaza mea se va transforma radical. Asa ca...de ce am avea asteptari, chiar si de la o biata fractiune-a unei zile? Oricum totul se intampla spontan, indiferent de cate sfori ne chinuim noi sa tragem; poate ar trebui sa ne gandim uneori...daca nu cumva functionam ca niste marionete la scara mai mare...dupa bunul plac al altcuiva.

Crîmpeie de Primăvară

Răsărit de soare fragil
se frânge în privirea ta adâncă.
Vântul rece-al dimineţii ne pişcă
epiderma amorţită.
În lumina nefirească a primăverii
te văd mai frumos ca oricând;
cu ochiul tău negru şi buza de jos
prea amară.
Tresar lângă tine ca un mugur
la fiecare început de anotimp cald,
iar mâna-ţi ce m-atinge e iar şi iar
o binecuvântare.
E absolut, e dorinţă şi iubire;
o iubire prea mare ce tot creşte
lipsită de-mplinire.
Te văd alături şi parcă mi te fură timpul;
E ca şi cum am fi fost proiectaţi astfel
încât să ne îndepărtăm continuu.
Întind mâna să te pot atinge
dar o forţă nevazută mi te tot răpeşte-
iar mie îmi forţează braţul ce devine
greu, tot mai greu.
Toate oasele-mi devin prea grele,
carnea mi se scofâlceste de durere;
mi se încâlcesc vorbe şi sughiţuri
şi totul devine difuz.
Doar zeama crudă de lămâie mă salvează.
Şi iarăşi tac.

Cadou pentru Prieten drag!

Iepuraş fericit, Babe!:*

Intr-o nu stiu care seara.

Uneori suntem incapabili sa ne dam seama de ce simtim...sau pentru cine simtim, iar de cele mai multe ori...presupunerile noastre sunt gresite. Ma intreb daca nu cumva, candva...cat de curand...am calcat iarasi gresit. Stand de vorba cu sufletul meu asta seara..privind atent in ceasca de cafea care parea ca nu are sa se mai termine...fiind total absenta la discutii...priveam in jurul meu. Undeva...intr-un colt...ridea grotesc cel caruia demult i-am incredintat toata fiinta mea; in fata mea...doi ochi de ciocolata incercau din rasputeri sa-mi tina atentia ocupata; si cu totii rideam..mai haotic...mai fortat.... Eram prinsa ca intr-un joc al privirilor din care nu stiam cum sa evadez...de fapt..nici nu stiu daca-mi doream intocmai. Sufletul meu se scofalcise pana la disparitie...Eram o particula infima pierduta in Universul celor doi, iar privirile lor deveneau din ce in ce mai acaparatoare, din ce in ce mai infricosatoare...de parca ambele ma obligau sa vorbesc...o data pentru totdeauna. Mi-as fi dorit sa ma fi putut ridica si spune tot ce am pe suflet. In mintea mea am facut asta de mii de ori in cateva minute...In realitate? Mi-am obligat sufletul iar...pentru a infinita oara...sa taca. Asteptam nerabdatoare ca ceasca de cafea sa fie pe sfarsite...cand una din priviri a renuntat la joc. Atunci m-am trezit. Mi-am luat sufletul de mana si i-am multumit...din nou; si din nou m-a parasit. Poate nu voi fi nicicand capabila. Sau poate doar nu e timpul.

"Scurtele iubiri eterne"

Toti cei care scriu...macar cateva randuri ocazional in viata lor...cunosc sentimentul acela suprem de la granita visului cu realitatea; acel moment al noptii in care, gandindu-te la toate si nimic in acelasi timp...reusesti sa gasesti porti nebanuite, nemaiintalnite ale imaginatiei si ale subconstientului; acel moment in care, cat se poate de brusc, parasesti visul si te ridici in capul oaselor sa scrii cine stie ce fraza care ti-a sagetat mintea.

"Continua sa crezi !" cam asta scria pe bucatica de hartie ce zacea pe biroul meu in dimineata asta. Imi amintesc momentul in care am scris-o? Nu. Imi amintesc ce ma pregateam sa visez? Nici atat. Cuvintele astea imi suna destul de bizar chiar si acum...dupa cateva ore bune.

Ultima perioada a vietii mele...mai precis..ultimele cateva luni se caracterizeaza usor prin numeroasele lectii de viata pe care le-am primit. Poate creativitatea mea nu a functionat la cele mai inalte cote...insa am descoperit multe lucruri prin care sa ma pot defini...in sfarsit. Am devenit mai completa...odata cu invatarea unor noi lectii...insa un lucru cat se poate de mic si de infim, comparativ cu sansele pe care viata ni le ofera...m-a facut sa realizez ca urmeaza sa pierd curand o parte nu semnificativa...ci al naibii de importanta...din mine.

Acum ceva timp scriam despre fericire si despre cat de usor poti calca stramb in momente de bunastare absoluta. Eram pe val...acum ma indoiesc cum ca as mai fi macar sub el. Dusuri reci si calde, raze si ploi, vara si iarna; cam asa mi se defineste mie viata si felul de a fi. Castig si pierd concomitent. Obisnuiam sa spun ca sunt fericita acum cateva saptamani; nu pot spune ca mi-a trecut, ci doar ca fericirea absoluta s-a domolit odata cu intoarcerea mea acasa. Simt o multumire pentru ca ma vad crescind de la o etapa la alta...si pentru ca nu ma mai vad plangand aproape involuntar. Nu stiu sigur daca am mai pierdut din sentimente pe parcurs...ori faptul ca cineva stie cum va evolua viata mea ma linisteste pur si simplu. 

Am invatat sa las lucrurile sa curga de la sine si poate ca asta abia ma ajuta sa cresc. Am invatat sa iubesc lumea fara sa astept ceva in schimb si mai presus de toate...mi-am transformat iubirea si fericirea intr-o stare de spirit. Am invatat, de altfel...sa astept.