Scurtele iubiri eterne I

Dragostea mea...e ca o aripa de fluture...o aripa care tot creste...si de vantul bate mai tare se destrama...dragostea noastra nici nu e; sau e...si-i ca un fluture...prea zglobie s-o putem prinde si stapani intre noi doi...prea sensibila s-o putem exact simti; stim totusi...ca se afla, acolo undeva...inchisa intr-o sticluta pe mare...si tot se poarta pe valuri mai reci si mai calde, se apropie, ori se departeaza de noi... in speranta ca intr-o buna zi are sa ajunga la mal....

Sarutul tau...e acela pe care doar o data mi-a fost dat sa il intalnesc; in vis...si-atunci zburam impreuna peste copaci...peste flori de cires si era primavara, iar norii ne tineau adapost sa nu ne absoarba cumva...Universul. De teama sa nu piara...ti-am luat sarutul si l-am ascuns in buzunarul rochitei mele, la piept...si ori de cate ori am nevoie de tine ...in palma mea se regaseste tot el...si tot incerc sa-ti simt caldura buzelor cand ma trezesc diminetile din somn...In cele senine o caut in razele de soare, iar cand ploua afara si picuri imi mangaie buza, tot sper ca intr-unul din ei e inca sarutul tau... Noi doi ramanem in continuare prinsi doar in vis.

Indrazneste sa zbori!

"Mi-e teama de multe ori ca nu cumva, intr-un moment de neatentie, imaginea ta sa devina atat de difuza...pana la disparitie. Ma gandesc de multe ori cum as putea sa te pastrez pentru totdeauna, dar niciodata gandurile mele nu stiu sa zboare pana departe. Ti-am visat sarutul, iar de atunci intreaga "eu" functioneaza la limite imposibil de imaginat...Intregul meu cert a devenit abstract, rece e cald, negru e alb...si multe tot asa. E ca atunci cand mic fiind, primesti jucaria pe care ti-ai dorit-o ani la rand si o strangi in brate pana la refuz....pana realizezi ca iti doresti sa schimbi asta; asa si visul meu si-ar dori sa se schimbe... dar pana atunci mai reusesc sa imi extrag din el seva... V-ati putea inchipui macar, cum e sa te trezesti cu o sclipire uimitoare in ochi intr-o marti cu ploaie? Nici eu nu puteam pana azi.... Incep sa devin din ce in ce mai neputincioasa in a-mi mai controla visele, iesirile sentimentale si cuvintele pe care le spun; cu toate astea, e bine, poate, ca toate intre noi vin ca cea mai sfruntata gluma si ca astfel pot si eu sa-ti spun ce simt; altfel nici nu cred ca as putea vreodata..."

Era o ora tarzie din noapte, era aproape dimineata, cand am gasit-o pe Mira tot mazgalind de zor niste hartii, tot in speranta ca-si va termina, cat de curand, romanul. Ma privi cu blandete si cu aceeasi lumina din ochi cu care ii intampina pe toti, indiferent ca o supara sau nu; mi-am imaginat cat o doare ceva, acolo adanc, in suflet, dar am lasat doar foile si creionul sa-i fie confidenti; Stiam ca intr-o zi are sa-si ridice ochii verzi si-are sa poata spuna, chiar tipa, tare si raspicat, tot ce simte. Imi amintesc acum de momentul in care, la o cafea, am fost intrebata "ce astept"; chiar asta astept, ca personajul meu sa poata renunta la toate prejudecatile sale. Poate intr-o zi...

Cand prietenia curge prin vene.

Suntem sau nu controlati de altcineva, inafara de noi insine? Putem sa ne dorim si sa ne indeplinim, in acelasi timp, toate dorintele? E cumplit de ciudat uneori, cum unele suflete apar in viata noastra exact atunci cand tanjim mai mult dupa ele, ori atunci cand le-am uitat intr-un colt al amintirii noastre. Cam asta mi-a fost mie dat in urma cu cateva ore cand, poate gandindu-ma prea mult la un anume suflet...a dat un semn, si inca unul foarte fericit. 

Nu stiu exact cum s-a intamplat...cert este ca asemenea momente iti fac pur si simplu sangele sa pulseze cam prea haotic prin vene. Din vis mi s-a-ntamplat sa fiu trezita de-acel suflet, caruia initial nu i-am dat nici cea mai mica importanta. Ulterior am realizat ca acest suflet...apare exact atunci cand sunt pe cale sa fac lucruri impotriva firii mele...Poate de asta e si atat de special in viziunea mea...Am realizat asta cand, deseori...pusa in fata unor alegeri prea ciudate, chiar si pentru mine...a aparut si mi-a dat iar lumea peste cap. Poate ca fiecare dintre noi are nevoie de un astfel de "el" sau "ea", care...o data reintorsi in vietile noastre...sa schimbe in mai putin de o secunda si cu mai putin de doua cuvinte, traiectoria poate gresita pe care ne aflam la momentul respectiv. Nu stiu nici acum, dupa atatia ani, de ce esti atat de special; pentru ca existi, asta cu siguranta...pentru ca existi in viata mea si pentru ca te-am iubit de la prima strangere de mana. Poate intocmai incapacitatea mea de a ramane in limitele normalului in preajma ta...te fac pe tine atat de special...Te iubesc.

Beau rêve d'adolescent.

Il y a presqu'une année, presque la même période d'un printemps trop chaud, quand j'ai rencontré un groupe de quelques ados, peut-être trop indifférents au début. Nous avons lié des amitiés plus ou moins stables...jusqu'à la deuxième rencontre. Je ne sais pas quoi écrire, peut-être je suis incapable à trouver les mots adéquats, poétiques et sensibles qui peuvent farie de l'art. De toute façon...je trouve facilement ceux mots qui vont exprimer ce que ces enfants ont signifié et signifient encore pour moi et pour les autres aussi(J'en suis sure!). Je trouve aussi quelques larmes au coin des yeux qui me montrent qu'on existe encore des amities pour toute la vie. Je n'ai jamais cru que ces quelques âmes qu'ont veçu aupres de nous m'ont pourraient manquer; je n'ai jamais cru que je souffrirai apres leur départ, mais voilà que c'est vrai: ils ont reussi vraiment à me rendre sensible. Je n'ai jamais cru que je ne pourrais plus regarder ma chambre apres son départ, le depart de celle qui a inondé ma vie avec des sourires pendant les derniers dix jours...elle...une mignone boème aimant le chocolat, une créature superbe, un trop grand âme. Pourtant, je tend à croire que ce que j'écris ne suffit pas; n'est ni la la millième partie de ce qui se passe vraiment; tout est chaché dans mon âme( ou dans ma pochette...), en attendant la troisième rencontre. Nous avons fait beaucoup de promesses qui ne lient encore; peut-être que le temps et nos routes nous réuniront un jour.
 Aujourd'hui je sens tout simplement que je ne peut pas revenir à mes habitudes quotidiennes, à la routine quotidienne et à l'ennui. Je voudrai qu'ils restent encore une vie ici...Dix jours ne sont jamais souffis...vous me manquez terriblement, mes chers amis!

2 mai 2012: "Si au trecut si doua zile...oboseala, responsabilitate, experienta. E incitant si dificil in acelasi timp. Sa ai grija de un suflet e dificil, e aproape o provocare pe care mi-o asum. Incepem sa intram in normalitate"

10 mai 2012, ora 7:00: "ultima zi..nu ne putem desparti de niciunul dintre ei; nu stiu sa mai scriu pe hartie. Mi-au schimbat viata si vreau sa cred ca si eu pe a lor. O sa-mi lipsiti cu toti!"

Acum aproape un an, cam in aceeasi perioada a unei primaveri prea calde, aveam sa cunosc un grup de cativa adolescenti, poate initial prea indiferenti fata de cum imi imaginam eu ca vor fi. Am legat prietenii mai mult sau mai putin stabile; dar a venit in cele din urma si momentul celei de-a doua regasiri. Nu stiu ce sa scriu, poate ca nu-mi gasesc cuvintele asa cum ar trebui, sau cum ar fi poetic si frumos, pentru a face arta...Imi gasesc insa cu usurinta acele cateva cuvinte care sa exprime ce au insemnat si ce inseamna inca acei copii pentru mine; si sunt sigura ca nu doar pentru mine, ci pentru toti cei implicati; imi gasesc cu la fel de mare usurinta acele cateva lacrimi din ochi care sa-mi arate mie personal ca se pot lega prietenii pe viata. 

Nu am crezut niciodata ca pot tanji intr- atat dupa prezenta unor suflete in preajma mea; nu am crezut nicicand ca voi avea sa sufar la plecarea lor, dar iata ca da, intr-adevar au reusit sa ma sensibilizeze. Nu am crezut ca nu-mi mai pot vedea camera dupa plecarea ei, cea care mi-a inundat viata cu atat de multe zambete in ultimele zece zile; ea...o mica aiurita, o iubitoare de ciocolata, o superba fiinta, un suflet prea imens. Tin totusi sa cred ca ceea ce scriu nu e destul, nu e nici macar a mia parte din ce se intampla cu adevarat; totul e strans in suflet, in asteptarea celei de-a treia intalniri. Ne-am facut promisiuni, ceea ce ne leaga mai mult; poate ne-or mai aduce timpurile si drumurile inapoi impreuna...

Azi simt pur si simplu ca nu pot reveni la obiceiurile mele zilnice; la toata rutina si plictiseala zilnica. As fi vrut sa mai ramana o viata aici. Zece zile nu sunt niciodata de ajuns...imi lipsiti cumplit, dragii mei !