Mira, dialog.

E aproape Craciun; dar Mira nu mai e acasa. Mira a crescut si...acum sta intr-o camera prea mica pentru ea si pentru sufletul ei mare. M-am intalnit zilele trecute cu ea in fata anticariatului, pe unde obisnuieste sa-si mai piarda pasii de cand e in Iasi. Parea pierduta, cum e ea de obicei, dar plina de entuziasm. O recunoscusem dupa bascuta frantuzeasca pe are mama ei i-o crosetase iarna trecuta, cadou de Mos Nicolae; m-am bucurat sa o vad inca pe Mira purtand-o, impreuna cu libelula care toamna asta nu mai straluceste la fel de tare. Intoarsa din profil, am avut senzatia ca ma insel, ca nu e Mira mea, dar imediat, toata fata ei s-a intors spre mine; si atunci am putut sa-i vad ochii, ochii ei care-o tradeaza de fiecare data, care-i impartasesc fiecare fel de emotie. Mi-a sarit in brate cu totul, m-am bucurat sa vad ca nu a slabit de cand a plecat si ca sufletul ei e inca la fel de plin de iubire. Se grabea, ne-am dat intalnire la cafea si-a apucat sa-mi spuna doar atat:

"Nu stiu, de cand sunt aici parca ma metamorfozez zilnic. Intelegi ce zic? Nu stiu daca intelegi...Ma caut zilnic si...cand ajung in fata oglinzii redescopar o alta persoana, in fiecare dimineata cand plec, in fiecare seara in care ajung...."acasa". Parca mi-e asa dor de Casa cateodata. Dar vorbim noi mai multe la cafea...maine, pe la 8?"

Tare mi-as dori ca Mira mea sa nu-si rataceasca sufletelul pur niciodata!

Metamorfoză continuă

Iubeam
c-un verde crud în ochi.
Iubeam cu sufletul 'nălțat în Cer.
Iubeam cum nimeni
n-avea a mai iubi vreodată.

Plâng.
Iubesc.
Verde palid.

Lumină:
Iubesc
din nou cu vechiul verde crud
în ochi.
Aripi:
Sufletul meu,
tu mie
mi-l înalți.
Iubesc:
cum nimeni iar nu-avea a mai iubi.

Suflete de plastilina

Ne place sa fim zei, ne place sa chinuim suflete, in special pe ale altora, ne place sa ne simtim atotputernici. Ne e teama sa ne exprimam, frica sa vorbim, sa simtim. Nu vrem sa ne dam niciodata mastile jos, pentru noi toata viata e ca o furtuna; trecem prin ea cu ochii inchisi. Ne tinem gurile pecetluite, ne metamorfozam. Toata viata noastra-i o nota pe care-o acordam dupa starea sufletului, ne dam de ceasul mortii, ne jucam cu sufletele celorlalti de parc-ar fi de plastilina. Ne place sa credem ca nu punem suflet, dar...daca vreodata te hotarasti sa-ti pui sufletul pe tava, gandeste-te ca tii in mana o ceasca de ceai fierbinte si esti pe cale sa stranuti.