Scurt moment de sinceritate. Dialog cu sufletul, partea n.

Reflectam cam toata viata asupra a ceea ce suntem, insa la final toti realizam ca nu am inteles nimic. Cam asa e si acum inauntrul meu: ma caut si nu ma gasesc. Uneori primesc prea mult, alteori nu primesc nimic, dar niciodata intre. E un privilegiu, pana la urma, ca am fost lasati sa ne modelam viata dupa bunul nostru plac, insa cu cat analizez mai intens situatia mea, cu atat imi dau seama ca imi irosesc minutele in cele mai malefice moduri. Am cazut; dar asta s-a intamplat demult. Ceea ce am omis a fost faptul ca m-am ridicat repejor, doar ca pentru mintea mea, uneori destul de maladiva, a fost prea subtil momentul. Poate ca au avut dreptate in privinta mea, m-am complacut in starea pururi negativa. De cativa ani, sufletul meu a facut cunostinta cu prea multi oameni cu care poate nu trebuia sa faca, sau da? In orice caz, abia acum am realizat, cu putin ajutor, bineinteles, ca de la fiecare in parte am avut de invatat cate ceva, oricat de mult negativism mi-ar fi oferit si, datorita lor sunt astazi ceea sunt: un suflet putin deplasat. Nu demult, cand fiecare minut pentru mine insemna inca un calvar, si-a facut aparitia un suflet care nu mai avea sa vorbeasca precum toti ceilalti din jur; avea sa o faca mult mai dur, in speranta ca ochii mei mari se vor deschide si mai larg. El a fost primul care a renuntat la conceptul de "esti mai puternica decat crezi" si m-a facut sa realizez ca, fiindu-mi frica, nu sunt decat un om slab. Tot prin sufletul asta am invatat ca oricat rau ar zace in jur, e ceva frumos care sa te faca sa uiti. Prin exemple mai mult sau mai putin dramatice, iar asta doar el o va intelege, in mai putin de o luna, desi as putea spune dupa-amiaza, a schimbat un om a schimbat viziunea despre viata si fericire a unui om.

Cel mai de pret lucru pe care l-am invatat si din cauza caruia i-am dat cateva dureri de cap zdravene, l-am realizat abia recent: nu sunt un suflet incapabil. Ba mai mult decat atat, cu vointa pot fi chiar peste puteri de capabila. Prin el, am invatat sa fiu iar un suflet si nu doar un trup reticent. S-ar putea spune ca nu te poti schimba atat de usor, ori ca nu poti realiza unele lucruri atat de repede; insa ar fi cu totul gresit. Se poate. Cu vointa. Seara asta a fost cu adevarat un punct cheie al existentei mele si am argumente solide pentru a sustine asta. Daca cineva mi-ar fi extras cu o seringa toate visele mele din ultimele cinci luni si le-ar fi pastrat cu grija in sticlute mici, apoi le-ar fi privit prin intermediul a cine stie ce inventie, ar fi vazut viata mea de o luna incoace. Azi am realizat ca mi-am trait deja viata in timpul noptii si ca daca realul meu va continua la fel ca visele din vara, ma voi putea considera un suflet reparat. Azi pot sa spun ca sunt fericita pentru ca da, tot in decursul acestei zile am descoperit si ce inseamna cu adevarat fericirea; priveam in jurul meu, nutrind in acelasi timp diverse scenarii in minte, si vedeam cum mii de lucruri frumoase, sensibile, care nu dureaza mult, puse toate la un loc, te fac un om fericit; sunt un suflet fericit .

A trecut mult timp pana sa realizez tot ce am realizat astazi, poate chiar prea mult; sper insa ca nu e un timp irosit, ci unul la care sa pot acum reflecta si intelege toata marea greseala pe care am facut-o prin zidirea unui scut intre mine si lume. Dumnezeu stie de ce mi-a trimis acest suflet si nu voi incerca sa imi explic nimic, ci doar sa ma comport ca atare, asa cum ar fi trebuit sa fac mereu. E uimitor cum uneori te chinui efectiv sa faci un pas, iar alteori, fara sa vrei, faci acel pas si nu mai poti sa-ti stapanesti zambetul de incantare si emotie. 

Ofranda.

"Cei ce se iubesc, au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt."

 Am fost întrebată ce înseamnă iubirea şi nu am ştiut ce să răspund; cert este că singurul lucru pe care am fost capabilă să îl rostesc a sunat cam aşa: "cred că am consumat-o deja pe toată". De fapt, ceea ce a avut să urmeze a fost mai dificil. Au urmat poate cele mai teribile minute ale mele, încercând din răsputeri să îmi demonstrez mie însumi că ceea ce am avut...nu a însemnat iubire; şi totuşi... Poate anii mei puţini nu îmi permit o definiţie a ei, însă tot cred că acum, după o lungă reflecţie, pot în sfârşit să răspund.

IUBIRE, conform DOOM2: sentiment de afecţiune, ataşament sufletesc puternic, faţă de cineva sau ceva

A IUBI: a ţine extrem de mult la cineva sau ceva

"Extrem de mult"; din ambele definiţii, sintagma se potriveşte cel mai bine cu felul meu de a vedea lucrurile. Să iubeşti înseamnă să îţi laşi sufletul să preia controlul, să îl laşi pradă dorinţelor; să iubeşti înseamnă să rişti, să te încrezi; să iubeşti înseamnă să oferi, să cedezi tot Universul în favoarea celuilalt la nevoie, să iubeşti înseamnă să îl laşi pe cel de alături să îţi alerge prin vene. Poate că ceea ce am avut eu nu a însemnat în totalitate iubire, iar prin "totalitate" mă refer la ambele părţi; poate a fost pe jumatate obsesie. Poate că, sacrificându-mă, nu mi-am demonstrat neapărat iubirea, ci slăbiciunea şi teama. Am iubit; iar după ce am iubit, mi-am impus să nu mai iubesc vreodată în întreaga mea viaţă. Mi s-a făcut dintr-o dată nu doar frică, ci mai degraba silă să iubesc. Ştiam că niciodată nu voi primi nimic în schimbul sacrificiului meu. Am căzut pradă, iar pentru câtva timp, am fost bietul iepure alb în colţii însângeraţi ai fiarei. Am realizat asta în momentul în care am pierdut totul, inclusiv demnitatea în faţa propriului meu suflet. Încă mă mai surprind învinovăţindu-mă, însă în scurtele momente de luciditate, îmi dau dreptate; am fost o laşă. Se întâmplă uneori să mă privesc în oglindă şi să mă inunde un plâns de nestăpânit; privesc aceşti doi ochi verzi şi nu pot concepe faptul că ei, atât de frumoşi cum sunt, nu au putut vedea ce se întampla cu mine. Am iubit fară să pot crede că e ceva rău. Timp de o sută patruzeci de zile mi-am inoculat ideea că "a iubi e rău". 

"Învaţă să uiţi", mi-a spus. Nu pot uita tot răul, dar pot accepta să mi se intample ceva frumos; nu pot uita atâtea mii de secunde, dar pot lăsa altele să mă facă să zâmbesc. E ciudat cum, în cateva zile, ţi se poate schimba sensul firii, e şi mai ciudată definiţia iubirii mele. Nu o puteam afla decât cunoscând toate aceste persoane care, pe rând, mi-au îngreunat sau înfrumuseţat existenţa. Ideea e că..iubirea-i peste tot, doar că mereu o înţelegem greşit. Iubirea...e sufletul palpitând în zâmbete. Poate că niciodată, nimeni nu va putea găsi adevăratele cuvinte prin care să o descrie, însă esenţa se află în fiecare dintre noi.

Încă mi-e frică să iubesc...şi totuşi, am luat-o de la capăt. Cu toate că mi-am promis că nu o voi mai face. Probabil e inevitabil, e ca o lege a firii, să iubeşti. Se spune că nu poţi iubi decât o singură dată; de fapt, se poate de mai multe ori, pentru că niciodată nu iubeşti la fel. Fiecare iubeşte şi este iubit în mod diferit, ori de câte ori poate. Aşadar, iubesc; timid şi firav de data asta; şi o fac astfel de teamă, bineînţeles. Iniţial am negat, pentru că nu poţi iubi aşa, pur şi simplu; însă lupta care se dă zilnic în inima şi stomacul meu, mă face să cred că m-am înşelat. Iubesc precum iubeam în urmă cu ceva vreme, pe la treişpe ani; cu fluturi în stomac şi tot tacâmul...şi poate aşa-i bine.  Nu e prea dificil să iubeşti, mai dificil e să renunţi la asta...iar când renunţi, e şi mai dificil când o faci din necesitate şi fără voia ta. Am încetat în a mai fi iubită şi-a durut; însă ce mă face încă să pulsez este c-am putut iubi din nou.
"Iubirea eşti tu...e-atât de simplu"..iubirea... e în fiecare suflet.

Acut.

Uneori doare, alteori nu. E o stare generala de regret; ca am trait asa. E o stare de renegare; a ta, sau a tuturor. Cand ajungi sa te renegi pe tine, abia de-ti mai poti desprinde genele una de alta sa poti vedea, abia de te mai poti privi, abia mai poti articula cateva cuvinte si simti cateva lucruri. Pur si simplu te inchizi si uiti, sau te obligi sa uiti; iti impui sa nu mai traiesti, ci doar sa ramai in viata pentru a te pedepsi.

Sunt momente despre care nu poti scrie, doar simti; insa tu stii ca trebuie sa scrii. Vor mai fi timpuri in care inima ta va refuza sa mai bata, cand sufletul tau, chiar el, te va renega. Te vei mai simti ratat si uitat, insa asta nu te va face decar sa lupti. Poate ca inima ta a prins deja apriga armura, insa undeva traieste; speriata si ascunsa.

De se intampla candva sa nu poti scrie, ori sa-ti renegi fiinta, scrie atat: "era seara, frig si era iarna; era patru, nouasprezece...si-am auzit "te iubesc". "

De frica pasilor gresiti.

Mă tem că totul nu e decât un joc stângaci, pe care cu toţii suntem obligaţi să îl ducem la bun sfârşit. Totul pare atât de relativ şi totuşi atât de palpabil; relativ, dar acut de dureros. Îmi aşez viaţa pe hârtie aşa cum mi-o amintesc şi încă mi-o imaginez, sau aşa cum e ea, cu toate suferinţele şi durerile ei? Poate pentru minte, ideală ar fi o reprezentare cât mai ascunsă, dar inima cunoaşte însă, reprezentarea cea mai făţişă a ei, aşa că mă voi opri din a mai minţi.

Ca de inceput.

Si...prima pe anul asta! Nu credeam ca melodia  va capata vreodata pentru mine un anume inteles. Am ascultat-o de cateva ori in trecut si nu m-a facut sa simt nimic; am ascultat-o in seara asta si am realizat ca mi se potriveste intocmai...asa ca.. Enjoy!