randuri.

De ce suntem sortiti sa fim superficiali?

Am ajuns infrigurata asta seara acasa, mi-am pus ochelarii pe nas si am fost rugata sa scriu. M-am gandit automat ca nu am despre ce sa scriu, ca nimic nu ma inspira, ca viata mea a picat recent in superficial si ca nu ar putea exista substanta printre randurile mele. Asociez starea de bine cu superficialitatea; niciodata cand mi-a tresarit sufletul nu am stiut sa fiu altfel decat superficiala. Am inceput sa scriu. Cineva a spus demult ca inspiratia exista, insa trebuie sa te gaseasca muncind. Am ajuns la concluzia ca nu pot scrie decat in prezenta fie si a celei mai mici stari de depresie. Depresia este, de altfel, cea care nutreste cea mai ampla inspiratie. Renunt pentru cateva minute la "arta cuvantului" si deschid un fagas al filosofiei. De ce suntem fericiti si superficiali, de ce suferintele ne aduc acea stare de profunzime a propriei gandiri? M-am studiat atent, insa raspunsul inca nu l-am gasit niciunde.

Ma gandesc daca nu cumva fericirea si superficialitatea din mine, nu sunt in stransa legatura cu egoismul meu, uneori exacerbat. De multe ori am fost apreciata ca o persoana nu complexa, si suferinda de grandomanie. Majoritatea ce graviteaza continuu in jurul meu nu intelege. Nu intelege faptul ca "grandomania" face parte din procesul complex al instalarii increderii in propriul eu. Nu intelege ca ma infesteaza continuu cu superficialitate. Ma intreb daca nu am fost injectata mult prea puternic de acest fenomen care pluteste prea apasat in jurul meu. Singura mea teama este sa nu ma prabuesc pana la crestet intr-o simplitate a gandurilor acuta. Sufletul meu sper sa se salveze cat de curand.