Retrospectiva.

Azi am realizat, spre marea mea dezamagire, ca foile scrise si mototolite din camera incep sa-si micsoreze numarul, asa ca m-am hotarat sa imi reiau activitatea. Poate e caldura, poate e fericirea; poate e chiar vorba despre un prea mare exces de inspiratie! Chiar si-asa, niciodata nu te poti afla intr-un prea mare impas sa nu poti scrie despre suflet. Am ajuns sa cred ca e subiectul meu preferat, in ciuda faptului  ca luptele cu el au fost nu putine de-a lungul vietii mele de pana acum. Cum deseori obisnuim ca la final de zi sa ne aruncam pur si simplu pe pat si sa incepem sa cream diferite scenarii...m-am gandit ca ar fi simplu si frumos totodata sa putem sa si scriem despre ele. De data asta ii voi da Mirei un ragaz...si voi incerca sa imi pun ordine-n cuvinte. Inca de cand ma stiu imi placea nespus sa raman tintita dupa-amiezile in pat, cu privirea fixata in tavan, cu nimeni in jur sa ma distraga, dar chiar daca, reusind tot timpul sa fac abstractie. Imi placea sa "pierd" asa ore intregi, sau cat imi permitea varsta, aruncandu-mi palmele in aer si tot atacandu-l, infatisand avioane si rachete, fluturi, lei si elefanti. Imi amintesc bine ca in toate acele momente...planurile si visele mele si ticluiau...sub tot acel amalgam de degete incalcite. Azi...gasesc amuzante si chiar datatoare de inspiratie toate acele manifestari...pe care uneori le revad in fiinta mea, dmineata la cafea sau in timpul tragicelor dialoguri cu sufletul.

Pe masura ce anii treceau si incalcita cu degetele devenea doar o amintire...am realizat ca planurile din copilarie erau absolut irealizabile; si-am fost dezamagita. Atunci, in acea "cumpana"...am primit primul meu jurnal! Acea carticica ferecata si fermecata totodata...avea sa imi deschida mie drumul cel mai frumos si cel mai palpitant spre indeplinirea viselor copilariei; si-atunci, intr-o vara...am inceput sa descopar ce inseamna "a scrie"! Si-am inceput timid, cum de altfel, era de asteptatsi odata cu lunile care treceau si primul meu jurnal avea sa isi termine filele; si-odata pus ultimul punct...am realizat ca nu ma mai pot opri; ca imi gasisem, in sfarsit, adevaratul vis: acela de a scrie si de a imagina. Pur si simplu intreaga mea viata capata contur in varful condeiului. Asa se face ca la scurt timp...aveam sa umplu un al doilea jurnal in doar cateva luni; si-atunci am stiut ca asta e ceea ce vreau sa fac mereu, ca asta imi va defini mie sufletul.

Era a noua vara din viata mea cand i-am cunoscut pe cei care aveau sa-mi fie pentru mult timp prietenii de suflet. Dar ceea ce ma face sa tin minte, chiar si dupa atat de mult timp, acea zi de vara, e strangerea de mana pe care o mai simt si azi, dupa noua ani, ultima, de altfel, din toate cele initiale. Ziua de 30 iulie nu e doar aniversarea celei pe care poate pana la final o voi numi "cea mai buna prietena". 30 iulie e ziua in care, pentru prima oara, am stiut cum e sa ai fluturi in stomac cand intalnesti privirea si strangerea de mana a celui care nu avea sa mai dispara niciodata! Pe 30 iulie am scris pentru prima oara despre iubire, desi putinii ani pe care ii numaram pe atunci nu imi permiteau definitii prea clare.

Cum stii, cum iti dai seama ca te-ai indragostit iremediabil si neconditionat? Poate azi sunt cea mai in masura sa raspund, sau voi fi peste cativa ani buni: atunci cand il privesti, fie el aflat dupa o masca, iar privirea si vocea lui conlucreaza pana la a-ti demonstra tie ca trebuie sa cauti mai adanc...si atunci faci cunostinta, pentru ca asa e firesc, si undeva in adancul cel mai adanc al adancului tau...se petrece o mica explozie care te face sa sa nu mai pui multa vreme cap la cap anumite lucruri. Si-atunci, dupa cateva secunde in care inauntrul tau a trepidat o adevarata fanfara, constati ca palma celui ce sta demn in fata ta si iti rosteste numele-i pe care-l vezi cel mai frumos depana atunci si care iti ramane multa vreme pe buze...e aceea pe care vrei sa o pastrezi pentru totdeauna in causul cald al mainilor tale prea mici. Asa se indragosteste un copil pentru prima oara, iar acea prima dragoste cu mici explozii interioare...e marea lui dragoste pe care n-o va putea inlocui niciodata.

Cam asa a inceput sa iasa la suprafata sufletu-mi de artist(a): iubind; si tot asa...mi-am extras de-a lungul timpului inspiratia, ca pe o seva. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca voi ajunge sa-mi doresc sa scriu o carte despre cum mica mea, mare dragoste avea sa imi influenteze copilaria, adolescenta si cine stie ce va mai urma. Dar ce e si mai greu de inteles astazi...e ca nu am putut niciodata sa ii spun, de teama, poate, sa nu cumva sa-mi sece si ultima seva de inspiratie, nu...pana cand poate a fost cam tarziu.

Astazi, in fata canii mele de cafea, cand soarele nu se mai joaca in zulufii-mi aurii...ci-mi sta partas la mai toate gandurile incalcite...astazi...dupa atata timp in care mi-am aruncat cu buna stiinta sufletul prada unor oarecare...constat ca fie el cel mai defect pe lume, tot pe el as fi ales sa il iubesc. Si tot azi, cand sufletul meu abia mai respira de pe sub pansamente sterile, pot sa admit ca-n lipsa lui poate prea multe hartii mazgalite de-ale mele ...n-ar fi existat.

La multi ani, mami! La fel si tie, copila mare!

5118; ce numar ineresant, frumos si plin de semnificatii! De ziua ta anul asta, mami...sa stii ca si puiul tau e mai special. Cu bucurie te anunt ca al tau pui e de azi un pui mare...oficial major si fericit ca a crescut.... si mai are de crescut sub aripa unei mamici atat de superbe, asa cum esti doar tu!

Te iubesc, mami! La multi, multi, multi ani noua!

Tarziu, dar nu foarte. La multi ani!

Nu cer prea multe de la viata. Dar daca ar fi sa aleg...as incepe cu o ceasca de cafea buna, un teanc imens de foi si un creion; daca ar fi sa imi mai pot dori ceva...

Mi-ar placea ca "inspiratia" mea sa nu dispara nicicand din sfera vietii mele prea ciudate. Mi-am dorit de cand ma stiu sa pot scrie o carte, sau ma rog...sa pot lega ceva intre doua coperte. Inca de cand am inceput sa sesizez ceea ce scriu, mi-am dat seama ca ma inspir din adancul sufletului meu; din ce a ramas bine tiparit de ani de zile in adancul sufletului meu; ca ma inspir din lucruri aparent simple, care imi fac insa Universul sa vibreze. Tot zabovind asupra lucrarii mele, a titlului, a inceputului, a personajului principal, s-au conturat, pe parcursul a cativa ani, nu foarte multi, cateva idei. Astfel s-a nascut Mira, in spatele careia am aruncat in ultima vreme toata vina si fara de care nu as fi reusit sa spun multe lucruri; astfel s-au inmultit hartiile rupte din camera mea, cestile murdare de cafea; de altfel, asa au reusit oasele mele sa iasa in evidenta, asa am consumat multe flacoane de pastile: dorind s-ajung cat mai departe si ca Mira sa poata sa imi spuna intreaga poveste.

Cum ar trebui sa incep? Nici azi, dupa atatia ani, nu am idee. Probabil cu prezenta secunda: sunt fericita. uneori partea slaba a firii mele ma face sa ma intreb "Pana cand?"...si atunci imi e rusine de mine, fur o bucatica de ciocolata si imi demonstrez mie insumi...ca acest raspuns nu trebuie niciodata gasit. In timp ce in diminetile de vara imi satisfac micile placeri de a lenevi pana tarziu in asternut, de a privi razele de soare prin tesatura cearsafului, de a-mi savura cafeaua fierbinte pe pervazul geamului de la bucatarie...stau si ma intreb daca nu cumva am una dintre cele mai interesante vieti de trait. Mai sunt doar cateva minute pana se termina de scurs si al saptesprezecelea an din viata mea sunt tintita in pat, sub supravegherea stricta a razelor de luna...si realizez in sfarsit ca...eu imi pot gasi fericirea in cele mai mici si bizare lucruri, fiinte si momente. Timp de cativa ani mi-am tot prafuit imaginatia cu filosofii de viata, asteptand fericirea, poate de undeva de dupa un colt, vazand-o si inchipuindu-mi-o in fel de fel de ipostze; cea a fluturelui, a strangerii de mana, a sarutului....mi-am tot creionat in minte acel impact al sufletului meu cu fericrea, de parca acea fericire a mea avea sa vina intr-o oarecare zi si sa ma loveasca puternic in fata, ca o minge scapata la intamplare...
Astazi, acum, relativ tarziu, realizez ca am fost fericita inca de cand am putut fi capabila sa inteleg ce sunt si cine sunt; spun asta pentru ca acum, la optsprezece ani, definitia mea pentru fericire s-a schimbat considerabil. Tot rasfoind cele scrise de mine in anii ce-au trecut, am descoperit ca intr-un timp, am dat aceeasi definitie a fericirii...aceeasi pe care as da-o si acum, dupa cativa ani : "Fericirea...ce-i pan' la urma fericirea? O poezie-n multe versuri despre momente mici, frumoase-n viata ta. Da, fericirea e catelul care te linge pe fata, caldura din patura in diminetile de iarna, prajitura cu scortisoara-n lapte de sub bradul de Craciun, felicitarea pe care ti-o cumperi singur de ziua ta, tortul cu multe lumanari, seara plina de risul surorii mai mari, biletul cu scuze de pe frigider, primul fulg de nea, primul pas, primul cuvant citit, primul dinte cazut, primul fior al strangerii de mana, sau primul sarut..." As mai putea adauga cate ceva, pentru ca si mie viata mi-a mai oferit la randul ei cate ceva...fericirea e acum, cand realizez cate suflete mari palipita langa mine; sunt ochii si zambetul de mama, grija si rasfatul surorii mai mari, furia tatalui atunci cand gura vorbeste fara tine, dulciurile pastrate de bunica si acel prieten care a luat de-a lungul timpului toate formele posibile...pe care parca-l stii de-o viata, desi nu-s decat cativa ani...acela...pe care stii ca nu-l vei pierde niciodata.
Vorbeam candva de trupul si sufletul meu care parca nu se mai afla intr-o armonie perfecta. Imi place sa ma privesc acum la nesfarsit in oglinda si la intervale scurte de timp sa zambesc stupid pentru ca stiu ca m-am impacat in sfarsit...cu mine.Sunt zile in care imi doresc sa pot inventa o masinarie cu cheita care sa imi poata da timpul inapoi....sa zabovesc poate putin mai mult in momentele frumoase ce-au trecut ca prin vis; alteori imi doresc sa imi dau tot filmul pe repede-nainte...parca sa pot anticipa momentele frumoase ce-au sa vina...sunt saptamani intregi, poate chiar luni cand umblu pe strada cu figura cazuta si tot privesc spre nicaieri...si-apare de niciunde cate-un batranel care ma sfatuieste sa zambesc si tac; si tot de nicaieri apare si pe fata mea un zambet parca mult cautat in adancul cel mai adanc al sufletului meu. Si poate nu e doar de la sfatul lui...ci din cauza ca a trezit in minte amintirea clipelor cele mai frumoase...si azi cand stau sa ma gandesc la ele...realizez ca sunt legate tot de elementele fericirii mele...enumerate mai sus.
Toate aceste randuri trebuiau sa fie o ofranda pentru ceea ce-am primit pana acum. Si sunt. Astazi sunt fericita pentru ca am putut da un nou sens vietii, sens pe care probabil il voi mai schimba, poate foarte recent; dar azi...sunt pe deplin fericita ca il am si ca l-am gasit, dupa multe, multe, multe....cautari.