Ni se intampla nu o data in viata sa ucidem; dorinte, idealuri. Si parca la un moment dat devenim tot mai insetati sa ucidem; atingem un punct in care nici nu ne mai permitem sa dam nastere, sau nu mai indraznim...Ne e din ce in ce mai greu sa mai rostim cateva cuvinte...de parca am da socoteala finala pentru ele; ne simtim din ce in ce mai incapabili sa reactionam, sau sa traim. Am devenit suprainspaimantati de ce am putea provoca daca. "Si daca...atunci?" a devenit chatchphrase-ul nostru de capatai. Sau poate am devenit prea indiferenti; ori nu mai avem timp; timp pentru noi.
Obisnuiam sa-mi fac planuri si liste, ma surprindeam deseori privind prea departe; pana intr-un moment in care mai toate s-au prabusit si, spre dezamagirea mea, am realizat ca nici planurile, nici listele, nu te aduc niciunde. Obisnuiam sa am o dragoste mare, parca prea mare si prea pentru toti, pe care o afisam constant, alaturi de un zambet cald si de o inima pe masura. S-a stins si din lumina ei, cand tot ce-a primit a fost superficial.
Ma gandesc deseori ca nu suport ce-am devenit, ca zambetul meu speriat nu-mi apartine, desi da, ca undeva in mine pulseaza inca dragostea cea mare, careia nu i-am mai dat voie sa erupa. Recunosc: mi-a fost frica. Ma gandesc la faptul ca am renuntat la multe dorinte pentru a-i satsiface pe altii; pe cei de care-aveam nevoie, dar nu indeplineam standardele de a-i tine langa mine; recunosc...mi-am impus schimbarea, si da, a fost grea.
De cate ori nu ne impunem sa le fim pe plac celorlalti si de cate ori negam asta? De cate ori, inauntrul nostru, cersim atentie, dar nu indraznim sa o spunem cu voce tare? De cate ori nu avem nevoie de oameni...care nu sunt decat "pretins" langa noi? De cate ori am fost acolo...de cate ori sunt ei aici?
Si uite-asa ne trezim la un moment dat in viata, nemaifiind nimic din ce eram, de dragul unui suflet pe care-l iubim al naibii de mult, fara de care n-am fi ajuns unde suntem acum, asteptand totusi un semn. Semn care n-a venit nici ieri, nici azi si poate n-are sa vina nici maine, nici peste o luna, nici peste un an, dar noi ne-am obisnuit sa traim pur si simplu in asteptarea lui; si-n toata fuga noastra prin viata si probleme, inca il mai asteptam; pentru ca noi avem ceea ce multi nu au: iubire. Dar noi mascam iubirea asta, de frica sa nu parem prea atasati, si tot mascand-o, ajungem sa o ucidem pentru ca asa e mintea noastra: la un moment dat refuza sa mai ofere, atat timp cat nu primeste.
