Am deschis azi ochii in jurul orei 5:30; i-am deschis dintr-un vis in care gheata ma punea la pamant cu fiecare pas pe care il facem si nici tipetele, nici plansul nu ma ajutau defel. M-am trezit mai calma ca niciodata si m-am gandit daca nu cumva e momentul sa schimb ceva la mine. Stiu, e greu sa te schimbi; dar daca pur si simplu simti asta, tot atat de greu mai e?
Mi-am parasit patul, era cam frig, iar apa rece care curgea in chiuveta ma facea sa-mi doresc sa nu ma mai fi dat jos din pat in urmatoarele cateva ore. Ma priveam in oglinda, asa ravasita cum eram, si-am realizat ca am devenit o umbra in asteptare; de parca din primul moment al vietii mele am fost programata sa astept.
Cand eram mica...mama obisnuia sa imi spuna cam asa: "cu cat astepti mai mult, cu atat creste satisfactia". Azi, acum, in oglinda...ma gandeam la momentele in care auzeam fraza asta...si-mi venea in minte imaginea mesei de pranz si a desertului de dupa...Dupa vreo 14-15 ani... povestea se schimba; nu-mi mai astept desertul ci "desertul". Acel lucru pe care il asteptam ani in sir sa se arate, dar care vine intr-un moment cu totul neasteptat in vietile noastre si le da peste cap; acel "premiu" care ne-ar putea face pe deplin multumiti.
In drum spre liceu mi-am propus sa incep sa traiesc; sa traiesc pentru mine si nu doar pentru altii, sa incep sa-mi ascult si mie sufletul, nu doar pe-al altora, sa-mi procur singura "desertul" daca el intarzie sa apara.
Si-asa am ajuns acum, aici...realizand ca e al naibii de placut sa-ti lasi orgoliul undeva intr-un colt de buzunar si sa "gusti" macar pentru putin din ceea ce simti tu cu adevarat.
Si-asa am ajuns acum, aici...realizand ca e al naibii de placut sa-ti lasi orgoliul undeva intr-un colt de buzunar si sa "gusti" macar pentru putin din ceea ce simti tu cu adevarat.
