Sa scriem despre...

Ne-am aflat cu totii, la un moment dat, in ipostaza de a iubi cumplit si de a nu sti cum sa reactionam, sau ce sa spunem, nu-i asa? Si e mereu al naibii de dureros. E ca atunci cand esti mic, imaginatia e prea multa sa o mai poti suporta, dar tu nu stii inca sa vorbesti, sau nu ai cuvinte destule sa exprimi ce vezi. Asa si cu iubirea; intepenesti in fata a doi ochi mari, limpezi si cuprinzatori, incerci sa te explici sau macar sa articulezi doua, trei cuvinte, dar in momentul fatal in care buzele tale capata conturul unei vocale...sunetul ingheata. 

Nu stiu de ce, nu stiu daca e bine, dar mi-ar placea uneori ca micile cuvinte de care e atat de mare nevoie uneori...sa poata fi "spuse" altfel. Poate printr-o simpla atingere a palmelor sa poti citi in sufletul celuilalt, sau prin privire, orice. Nu stiu inca de ce, pe masura ce crestem si totusi acumulam numeroase cunostinte in vocabular, devenim tot mai incapabili a spune cateva cuvinte celui pe care il iubim cu fiecare atom; poate e frica, poate nu...Cert e ca de nenumarate ori ne-am dori sa zbieram pur si simplu un "te iubesc"; iar cand cutia toracica e deja prea mare pentru noi..."te iubesc-ul" nostru revine lipsit de curaj, acolo de unde a plecat. Curajul...curajul nu e decat vocea ce te-ndeamna sa mai incerci si maine...

Când nu am mai avut nimic bun de oferit...m-am oferit pe mine.

Rosu si Negru.

E seara, frig, e luna plina;
dar mai presus de toate-i...
toamna. Si-un suflet adolescentin ofteaza
si-ncepe a visa policrom-
exact ca frunzele
...de toamna.

De sub cearsaful prea alb se iveste
intr-o boare difuza de luna
o glezna subtire de fata-
pe care doarme adanc o lumina
de inger.

Porneste sa plece-nghetata fiind,
lovind pardoseala prea rece;
si-un vant mult prea rece o trage-ndarat...
si-i prinde in plete o frunza.

Cu ochii prea mari, inrositi, lacrimand,
Nu stie de-i vara ori toamna.
In sufletul ei demult ostenit... acordu-i acelasi-
un vis policrom pe-un fir indoit de arcus.

Dar sufletul ei se lasa muscat de-amintirile toamnei
si-n van tot incearca biata copila sa evadeze.
Toata iubirea ce-o poarta in ea
o sugruma;
tot peisajul ei policrom- in macel se transforma.

Striveste oglinda c-un zambet fortat si prea rosu;
incepe sa planga in hohote mult prea sinistre.
Se simte-njunghiata de gheare ce nici nu exista...
se-apleaca incet si durerea nici ca reprima.

Izbeste frenetic cu pumnu-n iluzia lunii
pan' ce pe piele-i apar firisoare de sange.
Se sperie de fiara ce-o vede-nainte
...si tace acut.