sâmbătă, 20 martie 2010

Randuri.

Ma respir in fiecare dimineata, pe mine, pe tine, pe noi, o vaga amintire a ceea ce nici macar nu cunosc...

Au inceput sa se auda voci nostalgice in mintea mea si sa-si dispute frenetic un oarecare ciudat sentiment.Nu as fi crezut, pana acum ceva ani, ca inima poate nutri sentimente si pentru suflete necunoscute si totusi, prezente-n viata noastra sub numele de "cei care nu MAI cuvanta".

Incep sa simt nevoia acuta a prezentei lui aici, pr
ezenta materializata uneori in vise si conceptii.Asa cum deseori frigul a fost definit ca o simpla absenta a caldurii, sau intunericul ca o lipsa a luminii, mi-am definit de-a lungul timpului greselile si suferintele ca o lipsa a lui.
El- bunicul pe care orice copil si-l doreste alaturi. Genul de bunic ce isi asteapta micutii cu prajituri si bomboane fara sa stie a lor mama, care isi plimba nepotii in parc, le cumpara vata de zahar si fuge dupa ei, care isi regaseste dragostea in adancul ochilor copiilor si care dojeneste pasii gresiti atunci cand sunt infaptuiti.
Asa l-am reconstituit de un deceniu si un pic, din poze, vo
rbe, vise si-alte fleacuri care zboara si apoi se pierd. Doar ca, as fi avut nevoie de mai mult de atat, de el al carui glas sa il aud alaturi de-al bunicii, spunandu-mi ca e mandru de a treia lui fetita, de ochii lui plapanzi ce stau sa planga la fiecare-abatere a mea, de a lui figura blanda pe care-o regasesc si astazi cand imi scufund chipul in oglinda si-mi vad pierdut pe fata un zambet in coltul gurii si doi ochi imensi plini de durere.
S-ar fi bucurat foarte sa vada in al treilea odor o copie fidela in miniatura, azi o adolescenta ce tanjeste sa-l fi cunoscut macar putin, sau sa o fi tinut in brate macar cateva clipe.

Mi-a insuflat treptat prin nefiinta lui deprinderi ce-i apartineau si care, in altii astazi nu se mai gasesc.M-a invatat in vis, sau asa imi place sa cred, sa pasesc mai departe chiar daca ma doare si sa imi ridic privirile atunci cand ma prabusesc; pentru ca la capat e el; imi da mana si ma ridic.
Am gasit ciudat un timp indelungat acest dialog nefiresc cu suflete necunoscute, dar pe masura ce am inceput sa traiesc l-am gasit
indispensabil.
Imi gasesc in fiinta o durere crunta a asteptarii scrierii catorva
randuri despre persoana care-mi insufla atat de multa incredere, nescunoscuta fiind.
Timpul se scurge, ne vedem la capat, duios om scump !

luni, 1 martie 2010

Primavara incepe cu...astenia.

Ii alearga vantul cu nesat prin plete
Si ii strecoara-n suflet
Sentiment de ghiocel.
Absoarbe frenetic o lumina palida
Si isi gaseste in simturi un oarecare dor.

Iubeste firav acel parfum de primavara
Ce face sa dispara orice urma de intristare.
E parca prea lenesa sa isi urmeze pasii
Cand in oase ii zace o astenie crunta.

Invinge totusi si picurii pierzandu-se aiurea
Pe verdele ei ochi, molatec de lumina.

Si-a regasit speranta ostenita copila
De-atata dor si plans,
De singur si amar.

Traieste parca iarasi,dar altfel de-asta data
Scotocind frenetic doar prin prezent.

Dar oare ce pe lume, a ajutat-o, naiva,
Sa isi invinga teama si sa paseasca din nou?

Sa fi fost primavara,
Sa fi fost adierea...

Sau o iubire de adolescent?