miercuri, 7 aprilie 2010

Si nu va mai fi la fel...

Ciudata presimtire materializata in vise, nu? De ce sa-mi fi visat bunicul pe care nici nu l-am cunoscut..de ce sa fi trecut prin atat de multe intamplari ciudate pe care, desi inima le considera semne, mintea mea natanga le numea pur si simplu: coincidente?
Ei bine, ca in orice an, sarbatorile mi-au deschis inca odata mintea, invatandu-ma a cincisprezecea oara ca...se poate si mai rau.
Era joi, ultima zi de scoala inainte de Paste, cand am ajuns acasa dupa o vizita la doctor pentru bunica mea, si ea bolnava, iar maicuta prididea de zor in bucatarie, framantand cu nesat intr-un aluat de cozonac. Ma simteam rau, cu o imensa arsura de ciocolata fierbinte pe piept si cu o ingrozitoare durere de cap, cand se auzi netrebnicul telefon fix. Era cealalta bunica, anuntand disperata ca bunicului meu i se va distruge inima, si in consecinta, l-a dus la spital pentru un oarecare control. Plansul bunicii nu parea in regula, insa obisnuita fiind cu faptul ca bunicul a mai trecut prin asta, mi-am pastrat calmul, oferindu-ma sa raman acasa cu bunica.
Regret si acum ca am luat acea dezastruoasa decizie si cred ca regretasem si pe moment. Pe seara mi-a sunat iar blestematul de fix: "Mititica, bunicul e bine, toate analizele sunt perfecte, sa ii anunti si pe ai tai!" se auzi vocea bunicii care parea atunci, pe la ora 21 incarcata de speranta.
Aveam o datorie a doua zi: sa ii livrez bunicului la prima ora, impreuna cu al meu tata care habar nu avea de cele intamplate in lipsa lui, cozonac cald !
Cu toate ca inima mea nu acordase in acea noapte multa atentie problemei, m-am rasucit ore in sir implorand divinitatea sa mi-l tina in viata macar pe cel ce mi-a mai ramas si pentru care, pana in acea zi, nu facusem multe lucruri bune, in ciuda faptului ca el si-ar fi dat orice secunda din viata pentru mine.
Am adormit tarziu, gandindu-ma la toate momentele, putine totusi, petrecute impreuna, cand...spre dimineata..la ceasul al saptelea din zi, suna iar necioplitul.
Am putut auzi doar vocea grava a mamei care ura un "buna dimineata" foarte oficial si am putut ghici inca de atunci ca cei de la spital erau si ca bunicul nu e bine, ba chiar mai mult, nu mai e deloc.
I-am simtit pe ai mei plecand in graba, eu iarasi ramanand acasa, cu bunica. Nu intelegeam de ce nu pot merge Eu sa-i duc cozonac.
Mi-am luat papucii si am fugit ata in bucatarie. Pe masa zacea cozonacul felii si doua portocale. Stiam de pe atunci : nu mai e ! Sfasiind pungile le-am aruncat de graba intr-un raft si mi-am inceput pregatirile pentru prima zi de Paste ce urma.
Telefoanele sunau, asigurandu-ma cu voci putin stranii ca totul e in regula. Perfect, atunci pot vorbi cu el!?"imi pare rau, nu poti, trebuie sa mergem la Iasi si e in perfuzii, dar e bine!" mi se retezara toate cuvintele.
Momentul cel mai dificil al zilei de vineri a fost la ceasul al unsprezecelea din zi, cand a sunat iar dracia : "Sunt tati, bunicul nu mai e!"
Atat imi pot aminti de atunci, ca m-a luat criza de calciu de care ma temeam cel mai tare, si nu mai aveam cui duce cozonacul cald.
Urmatoarele zile mi s-au parut la fel de dificile, tragand de toate fortele mele sa imi stapanesc lacrimile si iesirile necontrolate.
Sambata a trebuit categoric sa il vad. Cum sa il vad acolo?
Mi-au ramas in minte doar cei trei nasturi de la costumul lui pe care i-am zgandarit trei zile la rand si mi-a ramas chitara care cu siguranta imi va aminti de el la fiecare zdranganit al ei, si la care, categoric voi invata sa cant. Mai am o icoana, pentru care m-am zbatut atat sa o recuperez si amintirea lui: om demn, marinimos, dur si bland in acelasi timp.
S-a mai adaugat o stea si, la fel ca si cu celalalt bunic, ne vedem la capat !