Dorinta

M-am trezit intr-o dimineata si mi-am dorit sa scriu despre tine, despre noi, despre privirea ta si despre suflet; dar afara ploua, era frig si parca prea innorat pentru a-ti putea reda caldura...si lumina; mi-as fi dorit mai degraba sa poti fi aici, langa mine, sa te gadil in palma si sa te sarut iar...si iar...si iar.

Am crezut ca poate daca pocnesc din degete apari: si-am inceput sa fac zgomot in zadar, inrosindu-mi cate doua degete pana la usturime si m-am oprit. Am realizat ca nu se poate...si mi-am amintit de dorintele pe gene, sau la stele cazatoare; cum seara nu era, mi-am smuls geana cu geana, in zadar, desigur. Cand ochii nu au mai suportat lacrimarea am asaltat bietele ore fixe: dorinte la zece, la unspe, la trei...nimic.

Devenisei un nerv si mi te jucai pe retina, imi innodai ratiunea si altceva nu-mi mai doream, decat un sarut; ca primul, ca al doilea...mi te doream pe tine sa stai in fata mea si-atat, sa te contemplu si sa fug in ochii tai, sa iti pierzi firul degetelor pe pielea umarului meu, iar ea, fricoasa, sa tremure in mii de buchetele incrispate, sa ma saruti apoi, sa-i da pielii caldura sa se netezeasca.

Si sa-mi vorbesti despre nimicuri infinite, sa ma alinti si sa te joci cu mine, iti amintesti? La fel ca asta vara...in leagan pe terasa.

Am tresarit deodata si m-am trezit incuiata in cea de-a 55-a zi de toamna. Am inceput sa zbier salbatic ca o fiara si in oglinda am realizat ceva: ca tu...tu esti de-a pururi incuiat la mine-n suflet, dar ca de dor, tipatul meu devine mai acut. Si-asa mi-am dat seama ca am nevoie de tine... intreg!

Curaj

18 ani. Incertitudine, criza, speranta. Dor, nebunie, vis. Acut, neconditionat, iremediabil. Cuvinte mari, am spune, pentru atat de putini ani. Si totusi nu-s deloc deloc asa, ba poate de resimtit se resimt mai crunt decat suna. Nici diminetile, nici noptile nu mai sunt la fel ca pana acum; nici macar cafeaua. Totul e incetosat de un mare, urias zdruncin care porneste de undeva din adancul inimii si face ca toate venele si articulatiile sa vibreze; mai tarziu toate visele si dorintele. Pana a ajunge in pragul disperarii puteam sa jur ca am totul si ca stiu totul. Ramasa in increderea mea prea mare, am realizat intr-o zi ca ea incepe sa urmeze calea inversa; si asa se face ca m-am trezit dimineata fara sa stiu cine sunt, unde sunt, unde ma indrept si ce caut.

Frica. Ma urmareste continuu teama pasului gresit, teama ca in secunda urmatoare as putea rata totul, si parca din ce in ce mai mult imi doresc sa stiu exact ce-are sa se intample. Mi-e frica sa nu ma pierd, la fel ca sufletul care m-a plamadit. 

Slab. Cand sufletul ramane prea mult timp fortat in incredere, se trezeste dintr-o data lipsit de puterea de a mai ramane asemenea. Si ne uimim, pentru ca ne-am construit increzatori, si in momentul cheie al vietii noastre, sufletul pare sa ne paraseasca, insotit de increderea lui.

Dar visul, visul ramane acelasi, acela de-a ne depasi si de a ne vedea acolo unde ne-am dorit, acolo unde trebuie s-ajungem.