I-Ir-Ire-Iremediabil.

Astazi simt nevoia sa scriu; nu poetic, nu filosofic, nu pretentios. Sa scriu pur si simplu..A trecut ceva vreme si...am realizat ca s-a schimbat ceva esential in fiinta mea. Imi doresc deseori ca lucrurile sa mearga mai usor, ca unele suflete sa ma perceapa asa cum imi doresc...asa cum sunt de fapt. Iubesc oamenii in prezenta carora zambesc, zambesc cu adevarat, insa mai toti sunt prea departe, iar pentru unii din ei, deja nu mai exist.

Imi doresc sa fie primavara..in sufletu-mi si-afara..macar soare si caldura. Mi-e dor de sufletele mele calde, dar acum totul merge intr-un singur sens: tot inainte.

Am realizat ca..cele mai sublime momente sunt acelea pe care nici alergand...nu le mai poti atinge. Cele mai sublime clipe sunt acelea in care ai ris nebuneste, fara sa iti pese de cat de jalnic esti...Cea mai frumoasa clipa ai fost si esti tu, pentru ca jos fiind, mi-ai dat mana, mi-ai atins sufletul, mi-ai sarutat privirea si m-ai ridicat. Dar se pare ca da, clipele frumoase dureaza exagerat de putin.

Datorez multe unor suflete care niciodata nu au stiut decat sa imi fie aproape, asta pana cand egoismul meu a revarsat. Pentru a doua oara in viata mea simt ca se intoarce roata si nu ma mai simt deloc bine in pielea mea.  Sunt dimineti in care ma trezesc deplasata, desi imi pare ca nu am visat nimic; sunt zile intregi in care spiritul se mentine la fel de deplasat. Mi-as dori ca sufletul meu sa nu mai fie atat de prost pentru ca...de unul singur nu e capabil de nimic. Mi-as dori ca TU sa poti citi aceste randuri...si sa realizezi momentul meu de slabiciune; dar exista sanse prea multe sa nu faci asta...In orice caz...acum, ca a trecut si iarna...nu am realizat decat un singur lucru: ca m-ai schimbat...dar ca am devenit un om rau odata ce ai disparut.

Nu stiu exact daca am scris aici...ca sa ma disculp...sau pur si simplu am simtit nevoia sa scriu ceva...vreau sa mai scriu doar ca... imi doresc sa mai pot zambi alaturi de tine.

De dor de tine/ Partea aII-a.

Am prins in gand o imagine din trecut
Si am vazut cat de grav si rapid se scurge timpul.
Mi-as dori sa mai gust candva din primele clipe adolescentine,
Mi-am dorit sa tin totul strans aproape;
Dar in cateva clipe am vazut cum se prabuseste-un zid
de vise, promisiuni, juraminte si sperante.
Mi s-a destramat sufletul cu fiecare clipa
In care nu ai fost aici.
Mi se destrama continuu, la gandul ca nicicand, niciodata,
zambetul meu nu va mai fi acelasi.
Primul.
Primul zambet, primul fior, prima dragoste adevarata.
Primul.
Si ultimul.
Imi urla sufletul, fiinta, atomii,
iar lacimile se desira, tot desira..
din priviri si pana in calcai.
Sunt toata o apa; uneori ma intreb daca nu cumva, deja...
m-am metamorfozat.
E cumplit. Sunt o umbra...de 189 de zile..
tot o umbra.

Februarie maladiv.

Este doar timpul care ne duce de nas si ne lasa sa credem ca o infima amanare ar putea duce la disparitia sentimentelor sau dorintelor. De fapt, frustrarile noastre cele mai adanci fac timpul sa treaca tot mai greu, pana intr-atat incat sa nu ne mai poata minti; ele ne fac sa nutrim cuvinte unei hartii ce pare sa ne cunoasca de-o viata, de-un Infinit. Ne incredintam atat de usor temerile, bucuriile si fericirile acestei hartii, incat ea pare, la un moment dat, sa fie prietenul nostru cel mai de nadejde, sa fie parte din noi.