Dimineata...infinit

În astă dimineață nu-ți cer mai mult
decât
buza ta, cea de jos,
amară-aproape de fierbinte...
Să-mi umple pielea de
fiorii
cei adânci, să-mi dea puterea
zilei de azi.

Târziu...
vedea-voi ce-ți mai cer.
Luciri în ochi
și
gene dulci...
plimbate toate de-a lungul
unor
infinite curbe.

18, nici mai mult, nici mai putin.

In fiecare dintre noi exista un soi de fericire impletita cu teama, care de indata ce ne cuprinde nu ne mai da pace. 18...se pare ca cel mai interesant numar de pana acum, de departe cea mai impresionanta varsta, cand imediat dupa ce trec trei minute de ora 24, lumea te intreaba: "-Ei, si cum e la optispe ani?" 

Pai cum sa fie...altfel decat la 17, pentru ca atunci inca judeci cu o minte cruda, categoric nu la fel ca la 19, caci atunci deja ti se pare ca esti matur

.  E exact momentul in care orice ti-ar brazda mintea, nu ca nu ti-ar fi brazdat si pana acum, tu faci absolut, dar absolut tot posibilul sa pui in aplicare. Asa am ajuns aici, acum...sa spun ca varsta de 18 ani mi se pare singura care-ti ofera cele mai multe posibilitati sa te descoperi.

M-am trezit  recent, intr-o dimineata de miercuri( se pare ca ziua asta ma va urmari mult timp de-acum inainte), gandindu-ma la mine si la ce am reusit sa devin in aproape un an de zile; si-am ramas uimita de cate lucruri nu bune, absolut frumoase, mi s-au putut intampla. Nu se poate descrie sentimentul decat atunci cand te iei singur de mana, te duci in fata oglinzii si pur si simplu te pierzi acolo; cand fiecare cicatrice iti aminteste de o anumita zi, cand orice privire te duce cu gandul la zilele de vara, cand fiecare lacrima care incepe sa curga iti numara dezamagirile. Spre fericirea mea, mai mult de-o lacrima nu am fost nevoita sa las sa curga, semn ca a fost totusi, un an bun. Regrete? Acum, aici...niciunul. Poate tocmai pentru ca de fiecare data am reusit sa-mi iau cu 'usurinta' inima in dinti si sa lupt pentru ceea ce consideram eu a fi al meu; sau asa am fost indemnata sa fac, cu pretul de a provoca rani adanci. In orice caz, iata-ma aici, acum, continuand sa-mi testez orice limita si fiind, totusi, multumita de fiecare rezultat. 

Nu pot sa spun ca alti ani, ori alte ipostaze, m-au mai facut sa ma gandesc la cat de mult ar trebui sa ma pretuiesc pe mine, pe cei din jurul meu si viata mea in sine, cea care mi-a fost daruita; nicicand pana acum nu mi-am mai petrecut serile si diminetile gandindu-ma daca nu cumva "sufar de prea mult bine"; si chiar de-ar fi asa... parca e bine!

Niciodata nu mi-am mai pus intrebarea daca eu, acum...chiar imi traiesc visul.

Dor...

Cinci zile singura la mare e suficient sa-ti dai seama ca, intoarsa acasa, el e primul in bratele caruia vrei sa sari direct din tren, el e unicul langa care vrei sa stai si azi si maine...