Teama de a fi fericit.

Zi buna, clipe frumoase, schimbare de caracter. Fericirea te schimba, bunastarea te arunca intr-un val pe coama caruia tu devii zeu si sufletul tau se schimba, te schimba. Uneori e ciudat sa te simti implinit; cand e prea mult rau, ajungi sa crezi ca asa e viata ta, cand e prea mult bine ajungi sa te sperii.

"Mi-e frica de prea mult bine", zise ea. Cat de agale si greoi se mai intorc rotile trenului.. Drumul spre casa pare infinit. E noapte si pleoapa cade grea, incep sa scriu si mi-e teama de fericire. Cinci perechi de ochi ma fixeaza; pe mine si foaia mea de hartie. Se-aprinde mai tare lumina plapanda...se stinge. Mi se urmaresc toate miscarile, de parca fiecare ar vrea sa patrunda prin coperta caietului cu privirea, sa isi poata da seama de mazgaliturile mele; fiecare se intreaba cand, probabil, voi pune punct. Apar in fata lor ca scriitorul nebun, luminat de inspiratia finalului grandios al unui roman. Nu inspiratia ma impiedica sa opresc acest condei, ci lumea care se uita disperat la foaia mea din caiet. Nu inspiratia ma face sa scriu, ci existenta imi indruma penita pe hartie. Victorie celor din jur. Sfarsit! Incep cu totii sa se dezmorteasca. Privirile mele zboara pe furis catre fiecare; cu totii pretind ca in caietul meu zac cinci schite caricaturale. Buzele mele se strang intr-un mic suris ironic in coltul gurii...Daca le-as putea picta mutrele confuze! Doar mama imi cunoaste misterul si sta nesinchisita in coltul ei, facandu-mi jocul. Cat o iubesc! Punct.

randuri.

De ce suntem sortiti sa fim superficiali?

Am ajuns infrigurata asta seara acasa, mi-am pus ochelarii pe nas si am fost rugata sa scriu. M-am gandit automat ca nu am despre ce sa scriu, ca nimic nu ma inspira, ca viata mea a picat recent in superficial si ca nu ar putea exista substanta printre randurile mele. Asociez starea de bine cu superficialitatea; niciodata cand mi-a tresarit sufletul nu am stiut sa fiu altfel decat superficiala. Am inceput sa scriu. Cineva a spus demult ca inspiratia exista, insa trebuie sa te gaseasca muncind. Am ajuns la concluzia ca nu pot scrie decat in prezenta fie si a celei mai mici stari de depresie. Depresia este, de altfel, cea care nutreste cea mai ampla inspiratie. Renunt pentru cateva minute la "arta cuvantului" si deschid un fagas al filosofiei. De ce suntem fericiti si superficiali, de ce suferintele ne aduc acea stare de profunzime a propriei gandiri? M-am studiat atent, insa raspunsul inca nu l-am gasit niciunde.

Ma gandesc daca nu cumva fericirea si superficialitatea din mine, nu sunt in stransa legatura cu egoismul meu, uneori exacerbat. De multe ori am fost apreciata ca o persoana nu complexa, si suferinda de grandomanie. Majoritatea ce graviteaza continuu in jurul meu nu intelege. Nu intelege faptul ca "grandomania" face parte din procesul complex al instalarii increderii in propriul eu. Nu intelege ca ma infesteaza continuu cu superficialitate. Ma intreb daca nu am fost injectata mult prea puternic de acest fenomen care pluteste prea apasat in jurul meu. Singura mea teama este sa nu ma prabuesc pana la crestet intr-o simplitate a gandurilor acuta. Sufletul meu sper sa se salveze cat de curand.

motiv 2.

"Tu nu ai un suflet. Tu eşti un suflet. Tu ai un trup." Clive Staples Lewis

Suflet pe hartie.

Un suflet atat de fragil, pictat de regret
se frange-n continua amintire ce o pastreaza inca,
plin de nesat.
Cu caldura tot apara lacrima ce sta sa curga
pe-obrazul prea fin al fiintei lui.
E-un suflet ce vrea sa se faca iubit...
de ea si de altii,
insa refuza prea tiranic a primi
orice farama de sentiment.
"Mi-e frica de multe ori sa nu ma pierd prea mult in propriile-mi dorinte", isi spune-o fata, zambind cam ciudat. "Mi-e frica sa nu ma inabuse intr-o zi tot regretul."
E-un timp in care sufletul plange.

Cat de ciudat se-aduna acum la mine in ganduri fel de fel de fraze, fara inceput si sfarsit, fara un sens anume. Am inceput sa nu le mai caut sensul concret, ci doar esenta. Ma sperii uneori de toate cuvintele care ma iscodesc si parca degetele sunt prea slabe sa le scrie, sau foaia e prea timida sa le cuprinda. Sunt cuvinte, ganduri care ma hartuiesc si care de multe ori nu vor sa evadeze. Imi injecteaza toata imaginatia si ma obliga sa scriu, insa nu le pot scrie pe ele. Am nevoie de un suflet care sa-mi patrunda in vene, sange, nervi si simturi, care sa faca toate cuvintele sa evadeze. Unde esti?

Regret tardiv.

Iarna mea a inceput cu regretul....

Ma ratacesc in mahalaua larga, ceasul e zece, e tarziu...dar nu e nimeni sa ma vada.

Doar o batrana trece-acum pe strada prea murdara si trage-amarnic dupa ea desaga...

Un mosnegel cam pirpiriu, proaspat iesit de prin vreo crasma, injura de tot neamul lui si-n ochi ma atinteste:

-"Copil nebun!" rasteste clar...De ce nebun?...

In umbra-mi vad tot parul ravasit pe frunte...si dau cu palma peste ochi sa imi inlatur ceata...si simt ce umezi sunt acum...

Mi-e dor, dar nici nu stiu de ce mi-e dor.

De el? De noi?

Incep sa plang, cand o masina mica si murdara...opreste chiar in fata mea:

"Frumoasa fata!", se aude, dar nevazand pe nimeni...ma intorc. Copil nebun? Frumoasa fata?

Cat fals pluteste-n asta mahala! E prea murdara si prea mica pentru visul meu!

M-apuca iar o tuse seaca ce imi sfaram-amar plamanul

Si pe un trunchi m-aplec sa-mi plang iar boala.

Ma doare sufletul ce-l pierd...putin cate putin

Si tremur.

Trec mai departe si ii vad cum mici, se tin de garduri

si-arunca-n mine-njuraturi...toti tiganusii de la bloc.

Ma-ntreb de ce am renuntat tocmai acum..

sa mai admit ca il iubesc?

E totul straniu-n jurul meu si vreau s-ajung acasa...

E prea mic trupul meu...sa imi cuprinda visul mare.

Fragmente 7/ Inocenta

Azi imi e mai dor ca niciodata sa fiu copil. De ce? nici sufletul meu aiurit nu stie. Poate pentru ca atunci totul se reducea la un zambet atat de sincer si atat de plin de sentimente.; pentru ca totul era mai simplu decat acum. Sa cresti e o mare nenorocire; de ce ar vrea cineva sa cunoasca sensul "prejudecatilor", de ce sa ne ascundem tot timpul si de ce sa nu spunem, la fel ca acum cativa ani, tot ce simtim cu adevarat? E greu, intr-adevar...sa te simti presat si dintr-o data...cand esti pe punctul de a vorbi, inima sa inceapa sa iti bata mult prea tare, sa iti loveasca toate simturile, sa rosesti si sa tremuri la spaima ca te-ai putea face de ris, ca ai putea deveni vulnerabil. Imi doresc sa fiu copil...la fel de mult cum imi doresc ca toate lucrurile sa poata fi spuse mai usor...Am devenit prea dependenta de actul de "ascundere".

momente/ Fragmente 6.

Am deschis o portita a sufletului pe care nu o descoperisem pana acum si am realizat ca oricat de lovit ai fi, iubirea e ultima care pleaca, sau ultima pe care indraznesti sa o lasi sa plece. Am simtit, de altfel, cum e sa crezi, sa te obligi, iar apoi sa ajungi sa iubesti.

S-au nascut candva o fata si-un baiat care aveau sa isi jure  tot ce copiii de varsta lor isi doresc: ca nimeni si nimic sa nu le destrame ce aveau ei mai de pret: iubirea. Bineinteles, destinul sta tot timpul impotriva acestor juraminte. S-au iubit mult; poate prea mult fata de ce isi aratau ei. Pe cat de mult se iubeau, pe atat de tare sufereau uneori unul in prezenta celuilalt. Aveau momente cand lumea se invartea in jurul lor, dar din pacate erau prea putine. Si intr-o zi, s-a pus punct.Am avut ocazia sa prind o fila din jurnalul fetei, care spunea asa:

" De ce doare si de ce se simte acum intregul trecut ca si cum un deget prea fierbinte mi-ar pipai sufletul si mi l-ar arde? Mi-e dor si am nevoie. Au fost momente diferite, atingeri care ascundeau poate prea multe dorinte. Imi fuge viata prin minte ca un film derulat pe repede-napoi. Tanjesc...dupa acele zile in care pielea fetei mele iti dezmierda intruna umarul, cand de umarul tau drept mi se agata un sarut plin de dragoste si prietenie. Incep sa imi straluceasca ochii prea puternic printre gene si te vad atat de clar...Mi-e dor de sentimentul pur pe care fiecare il tinea mult prea adanc inchis in spatele zabrelelor din suflet; iesea doar uneori si ne aseza umil pe buze un zambet plin de exaltare. Am pierdut. Am pierdut o sumedeie de sarutari, de atingeri calde si jucause; amandoi am pierdut. Uneori, nu tot timpul, se mai simt ramasite ale sentimentului pur si atunci...intreaga mea fiinta incepe sa planga; cu fiecare atom, cu fiecare particula. Pe langa multe scurt-metraje pline de iubire, au ramas prea multe semne pe care nimeni si nimic, nici macar timpul n-o sa le mai poata sterge. Iar asta inseamna ca am avut nevoie unul de altul si poate asta n-o sa se vada decat tarziu, in viitor."

Mai mult de-atat copila nu m-a lasat a scrie, caci restul tot e ferecat in inima ei. Uneori plange, privind inapoi; isi da apoi seama ca acel capitol trebuie odata si odata sa isi scrie punctul de sfarsit.