Ofranda.

"Cei ce se iubesc, au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt."

 Am fost întrebată ce înseamnă iubirea şi nu am ştiut ce să răspund; cert este că singurul lucru pe care am fost capabilă să îl rostesc a sunat cam aşa: "cred că am consumat-o deja pe toată". De fapt, ceea ce a avut să urmeze a fost mai dificil. Au urmat poate cele mai teribile minute ale mele, încercând din răsputeri să îmi demonstrez mie însumi că ceea ce am avut...nu a însemnat iubire; şi totuşi... Poate anii mei puţini nu îmi permit o definiţie a ei, însă tot cred că acum, după o lungă reflecţie, pot în sfârşit să răspund.

IUBIRE, conform DOOM2: sentiment de afecţiune, ataşament sufletesc puternic, faţă de cineva sau ceva

A IUBI: a ţine extrem de mult la cineva sau ceva

"Extrem de mult"; din ambele definiţii, sintagma se potriveşte cel mai bine cu felul meu de a vedea lucrurile. Să iubeşti înseamnă să îţi laşi sufletul să preia controlul, să îl laşi pradă dorinţelor; să iubeşti înseamnă să rişti, să te încrezi; să iubeşti înseamnă să oferi, să cedezi tot Universul în favoarea celuilalt la nevoie, să iubeşti înseamnă să îl laşi pe cel de alături să îţi alerge prin vene. Poate că ceea ce am avut eu nu a însemnat în totalitate iubire, iar prin "totalitate" mă refer la ambele părţi; poate a fost pe jumatate obsesie. Poate că, sacrificându-mă, nu mi-am demonstrat neapărat iubirea, ci slăbiciunea şi teama. Am iubit; iar după ce am iubit, mi-am impus să nu mai iubesc vreodată în întreaga mea viaţă. Mi s-a făcut dintr-o dată nu doar frică, ci mai degraba silă să iubesc. Ştiam că niciodată nu voi primi nimic în schimbul sacrificiului meu. Am căzut pradă, iar pentru câtva timp, am fost bietul iepure alb în colţii însângeraţi ai fiarei. Am realizat asta în momentul în care am pierdut totul, inclusiv demnitatea în faţa propriului meu suflet. Încă mă mai surprind învinovăţindu-mă, însă în scurtele momente de luciditate, îmi dau dreptate; am fost o laşă. Se întâmplă uneori să mă privesc în oglindă şi să mă inunde un plâns de nestăpânit; privesc aceşti doi ochi verzi şi nu pot concepe faptul că ei, atât de frumoşi cum sunt, nu au putut vedea ce se întampla cu mine. Am iubit fară să pot crede că e ceva rău. Timp de o sută patruzeci de zile mi-am inoculat ideea că "a iubi e rău". 

"Învaţă să uiţi", mi-a spus. Nu pot uita tot răul, dar pot accepta să mi se intample ceva frumos; nu pot uita atâtea mii de secunde, dar pot lăsa altele să mă facă să zâmbesc. E ciudat cum, în cateva zile, ţi se poate schimba sensul firii, e şi mai ciudată definiţia iubirii mele. Nu o puteam afla decât cunoscând toate aceste persoane care, pe rând, mi-au îngreunat sau înfrumuseţat existenţa. Ideea e că..iubirea-i peste tot, doar că mereu o înţelegem greşit. Iubirea...e sufletul palpitând în zâmbete. Poate că niciodată, nimeni nu va putea găsi adevăratele cuvinte prin care să o descrie, însă esenţa se află în fiecare dintre noi.

Încă mi-e frică să iubesc...şi totuşi, am luat-o de la capăt. Cu toate că mi-am promis că nu o voi mai face. Probabil e inevitabil, e ca o lege a firii, să iubeşti. Se spune că nu poţi iubi decât o singură dată; de fapt, se poate de mai multe ori, pentru că niciodată nu iubeşti la fel. Fiecare iubeşte şi este iubit în mod diferit, ori de câte ori poate. Aşadar, iubesc; timid şi firav de data asta; şi o fac astfel de teamă, bineînţeles. Iniţial am negat, pentru că nu poţi iubi aşa, pur şi simplu; însă lupta care se dă zilnic în inima şi stomacul meu, mă face să cred că m-am înşelat. Iubesc precum iubeam în urmă cu ceva vreme, pe la treişpe ani; cu fluturi în stomac şi tot tacâmul...şi poate aşa-i bine.  Nu e prea dificil să iubeşti, mai dificil e să renunţi la asta...iar când renunţi, e şi mai dificil când o faci din necesitate şi fără voia ta. Am încetat în a mai fi iubită şi-a durut; însă ce mă face încă să pulsez este c-am putut iubi din nou.
"Iubirea eşti tu...e-atât de simplu"..iubirea... e în fiecare suflet.