Promisiune

Sunt oameni care fac promisiuni, sunt oameni care nu; sunt oameni care isi respecta promisiunile si oameni care nu o fac. Sunt oameni care iubesc promisiunile, indiferent din ce directii vin...si mai sunt eu: cea care uraste promisiunile sub toate formele lor. Imi imaginez ca mereu, in viata fiecaruia, vine un moment in care nu-si poate pastra promisiunea facuta; si-atunci...de ce sa ii dezamagim pe cei din jur?

Traim cu noi insine intr-o lupta care nu mai ia sfarsit, o lupta care sa scoata la iveala ce e mai bun din noi si parca niciodata nu ajungem la o concluzie. Asta seara, parasind sala teatrului, am privit spre cer, poate din instinct, poate asteptand un semn, poate pentru ca ochii mei erau umezi de lacrimi si voiam sa ii "zvant". Si-atunci mi s-a lipit de nas primul fulg de nea. Am trait prima iarna din optsprezece ani, in care-am prins in zbor prima ninsoare. Si inevitabil inauntrul meu am inceput sa plang; de emotii, de dor, din cauza ca el nu e aici sa vada cat ma bucur. El...

Ei...seara asta ma face sa tremur din toate incheieturile; si nu stiu daca de emotii sau de altceva, ma dor toate si parca mai, mai as face o promisiune...dar ma abtin, de frica sa n-o pierd. As vrea sa vii mai repede acasa...

Rush

Ni se intampla nu o data in viata sa ucidem; dorinte, idealuri. Si parca la un moment dat devenim tot mai insetati sa ucidem; atingem un punct in care nici nu ne mai permitem sa dam nastere, sau nu mai indraznim...Ne e din ce in ce mai greu sa mai rostim cateva cuvinte...de parca am da socoteala finala pentru ele; ne simtim din ce in ce mai incapabili sa reactionam, sau sa traim. Am devenit suprainspaimantati de ce am putea provoca daca. "Si daca...atunci?" a devenit chatchphrase-ul nostru de capatai. Sau poate am devenit prea indiferenti; ori nu mai avem timp; timp pentru noi. 

Obisnuiam sa-mi fac planuri si liste, ma surprindeam deseori privind prea departe; pana intr-un moment in care mai toate s-au prabusit si, spre dezamagirea mea, am realizat ca nici planurile, nici listele, nu te aduc niciunde. Obisnuiam sa am o dragoste mare, parca prea mare si prea pentru toti, pe care o afisam constant, alaturi de un zambet cald si de o inima pe masura. S-a stins si din lumina ei, cand tot ce-a primit a fost superficial. 

Ma gandesc deseori ca nu suport ce-am devenit, ca zambetul meu speriat nu-mi apartine, desi da, ca undeva in mine pulseaza inca dragostea cea mare, careia nu i-am mai dat voie sa erupa. Recunosc: mi-a fost frica. Ma gandesc la faptul ca am renuntat la multe dorinte pentru a-i satsiface pe altii; pe cei de care-aveam nevoie, dar nu indeplineam standardele de a-i tine langa mine; recunosc...mi-am impus schimbarea, si da, a fost grea. 

De cate ori nu ne impunem sa le fim pe plac celorlalti si de cate ori negam asta? De cate ori, inauntrul nostru, cersim atentie, dar nu indraznim sa o spunem cu voce tare? De cate ori nu avem nevoie de oameni...care nu sunt decat "pretins" langa noi? De cate ori am fost acolo...de cate ori sunt ei aici?

Si uite-asa ne trezim la un moment dat in viata, nemaifiind nimic din ce eram, de dragul unui suflet pe care-l iubim al naibii de mult, fara de care n-am fi ajuns unde suntem acum, asteptand totusi un semn. Semn care n-a venit nici ieri, nici azi si poate n-are sa vina nici maine, nici peste o luna, nici peste un an, dar noi ne-am obisnuit sa traim pur si simplu in asteptarea lui; si-n toata fuga noastra prin viata si probleme, inca il mai asteptam; pentru ca noi avem ceea ce multi nu au: iubire. Dar noi mascam iubirea asta, de frica sa nu parem prea atasati, si tot mascand-o, ajungem sa o ucidem pentru ca asa e mintea noastra: la un moment dat refuza sa mai ofere, atat timp cat nu primeste.

Vertige.

"Luni. 06:35.  Constat cu regret ca nu-mi mai pot parasi patul. Pur si simplu oasele mele se lasa grele, grele de tot, pielea curge pe ele si nu ma lasa sa plec. Imi ridic capul si in jurul meu toate fug haotic. Intind mainile amandoua sa le prind si tot nu reusesc. Capul imi cade inapoi pe perna. Incep sa-mi plang incompetenta si-mi tremura totul in mine. Deznadejde...7:00...realizez ca e atat de tarziu...ca intr-o ora-ncepe cursul...Si-n tot vertijul lucrurilor scap pe gat 3 pastile...doza mea de fericire zilnica- impusa. De cand n-am mai vorbit...am si uitat ca el e de fapt lumina mea de zi cu zi. Pacat...

Ma vad in oglinda mai urata ca oricand, pentru ca mi-am pierdut ratiunea. Vara era totul altfel. As vrea sa fie vara mereu. Deschid geamul de la bucatarie si-mi ingheata un deget. Vine iar nemernica aia de iarna...M-am plictisit. M-am plictisit sa ma tot tin in picioare, m-am plictisit sa nu fii aici, m-am plictisit de toti si toate, de patul meu si de oras, de scoala si de casa. Incep sa ma plictisesc si de mine, in absenta ta. 

Parca toata lumea mea e construita pe absente. Devine totul atat de sec si de bolnav, incat in ameteala mea mi-as dori sa-mi iau oricand zborul de aici.

M-am plictisit sa-mi tot impun lucruri. Renunt sa mai raman in picioare!"

Si Mira isi pierdu, in urma monologului ei tragic, tot echilibrul si se prabusi in mijlocul casei, asemenea copiilor incapatanati care-si pedepsesc parintii cu obrazniciile lor. Era semnul ei de protest. Ramase asa mult timp...pana am decis ca trebuie sa o ridic de pe gresie, ca nu cumva sa raceasca.

Moment

Iar la un moment dat te trezesti ca din vis, prins intr-o aglomeratie care-ti striveste toate simturile, iti atingi inima sa vezi cat de tare bate si te vezi fugitiv intr-o vitrina murdara cu un zambet multumit pe fata, cu un singur nume in minte pe care-ti vine sa-l tipi in gura mare, doar in speranta ca ti-ar putea raspunde.

Dorinta

M-am trezit intr-o dimineata si mi-am dorit sa scriu despre tine, despre noi, despre privirea ta si despre suflet; dar afara ploua, era frig si parca prea innorat pentru a-ti putea reda caldura...si lumina; mi-as fi dorit mai degraba sa poti fi aici, langa mine, sa te gadil in palma si sa te sarut iar...si iar...si iar.

Am crezut ca poate daca pocnesc din degete apari: si-am inceput sa fac zgomot in zadar, inrosindu-mi cate doua degete pana la usturime si m-am oprit. Am realizat ca nu se poate...si mi-am amintit de dorintele pe gene, sau la stele cazatoare; cum seara nu era, mi-am smuls geana cu geana, in zadar, desigur. Cand ochii nu au mai suportat lacrimarea am asaltat bietele ore fixe: dorinte la zece, la unspe, la trei...nimic.

Devenisei un nerv si mi te jucai pe retina, imi innodai ratiunea si altceva nu-mi mai doream, decat un sarut; ca primul, ca al doilea...mi te doream pe tine sa stai in fata mea si-atat, sa te contemplu si sa fug in ochii tai, sa iti pierzi firul degetelor pe pielea umarului meu, iar ea, fricoasa, sa tremure in mii de buchetele incrispate, sa ma saruti apoi, sa-i da pielii caldura sa se netezeasca.

Si sa-mi vorbesti despre nimicuri infinite, sa ma alinti si sa te joci cu mine, iti amintesti? La fel ca asta vara...in leagan pe terasa.

Am tresarit deodata si m-am trezit incuiata in cea de-a 55-a zi de toamna. Am inceput sa zbier salbatic ca o fiara si in oglinda am realizat ceva: ca tu...tu esti de-a pururi incuiat la mine-n suflet, dar ca de dor, tipatul meu devine mai acut. Si-asa mi-am dat seama ca am nevoie de tine... intreg!

Curaj

18 ani. Incertitudine, criza, speranta. Dor, nebunie, vis. Acut, neconditionat, iremediabil. Cuvinte mari, am spune, pentru atat de putini ani. Si totusi nu-s deloc deloc asa, ba poate de resimtit se resimt mai crunt decat suna. Nici diminetile, nici noptile nu mai sunt la fel ca pana acum; nici macar cafeaua. Totul e incetosat de un mare, urias zdruncin care porneste de undeva din adancul inimii si face ca toate venele si articulatiile sa vibreze; mai tarziu toate visele si dorintele. Pana a ajunge in pragul disperarii puteam sa jur ca am totul si ca stiu totul. Ramasa in increderea mea prea mare, am realizat intr-o zi ca ea incepe sa urmeze calea inversa; si asa se face ca m-am trezit dimineata fara sa stiu cine sunt, unde sunt, unde ma indrept si ce caut.

Frica. Ma urmareste continuu teama pasului gresit, teama ca in secunda urmatoare as putea rata totul, si parca din ce in ce mai mult imi doresc sa stiu exact ce-are sa se intample. Mi-e frica sa nu ma pierd, la fel ca sufletul care m-a plamadit. 

Slab. Cand sufletul ramane prea mult timp fortat in incredere, se trezeste dintr-o data lipsit de puterea de a mai ramane asemenea. Si ne uimim, pentru ca ne-am construit increzatori, si in momentul cheie al vietii noastre, sufletul pare sa ne paraseasca, insotit de increderea lui.

Dar visul, visul ramane acelasi, acela de-a ne depasi si de a ne vedea acolo unde ne-am dorit, acolo unde trebuie s-ajungem.

Sa scriem despre...

Ne-am aflat cu totii, la un moment dat, in ipostaza de a iubi cumplit si de a nu sti cum sa reactionam, sau ce sa spunem, nu-i asa? Si e mereu al naibii de dureros. E ca atunci cand esti mic, imaginatia e prea multa sa o mai poti suporta, dar tu nu stii inca sa vorbesti, sau nu ai cuvinte destule sa exprimi ce vezi. Asa si cu iubirea; intepenesti in fata a doi ochi mari, limpezi si cuprinzatori, incerci sa te explici sau macar sa articulezi doua, trei cuvinte, dar in momentul fatal in care buzele tale capata conturul unei vocale...sunetul ingheata. 

Nu stiu de ce, nu stiu daca e bine, dar mi-ar placea uneori ca micile cuvinte de care e atat de mare nevoie uneori...sa poata fi "spuse" altfel. Poate printr-o simpla atingere a palmelor sa poti citi in sufletul celuilalt, sau prin privire, orice. Nu stiu inca de ce, pe masura ce crestem si totusi acumulam numeroase cunostinte in vocabular, devenim tot mai incapabili a spune cateva cuvinte celui pe care il iubim cu fiecare atom; poate e frica, poate nu...Cert e ca de nenumarate ori ne-am dori sa zbieram pur si simplu un "te iubesc"; iar cand cutia toracica e deja prea mare pentru noi..."te iubesc-ul" nostru revine lipsit de curaj, acolo de unde a plecat. Curajul...curajul nu e decat vocea ce te-ndeamna sa mai incerci si maine...