M-am trezit intr-o dimineata si mi-am dorit sa scriu despre tine, despre noi, despre privirea ta si despre suflet; dar afara ploua, era frig si parca prea innorat pentru a-ti putea reda caldura...si lumina; mi-as fi dorit mai degraba sa poti fi aici, langa mine, sa te gadil in palma si sa te sarut iar...si iar...si iar.
Am crezut ca poate daca pocnesc din degete apari: si-am inceput sa fac zgomot in zadar, inrosindu-mi cate doua degete pana la usturime si m-am oprit. Am realizat ca nu se poate...si mi-am amintit de dorintele pe gene, sau la stele cazatoare; cum seara nu era, mi-am smuls geana cu geana, in zadar, desigur. Cand ochii nu au mai suportat lacrimarea am asaltat bietele ore fixe: dorinte la zece, la unspe, la trei...nimic.
Devenisei un nerv si mi te jucai pe retina, imi innodai ratiunea si altceva nu-mi mai doream, decat un sarut; ca primul, ca al doilea...mi te doream pe tine sa stai in fata mea si-atat, sa te contemplu si sa fug in ochii tai, sa iti pierzi firul degetelor pe pielea umarului meu, iar ea, fricoasa, sa tremure in mii de buchetele incrispate, sa ma saruti apoi, sa-i da pielii caldura sa se netezeasca.
Si sa-mi vorbesti despre nimicuri infinite, sa ma alinti si sa te joci cu mine, iti amintesti? La fel ca asta vara...in leagan pe terasa.
Am tresarit deodata si m-am trezit incuiata in cea de-a 55-a zi de toamna. Am inceput sa zbier salbatic ca o fiara si in oglinda am realizat ceva: ca tu...tu esti de-a pururi incuiat la mine-n suflet, dar ca de dor, tipatul meu devine mai acut. Si-asa mi-am dat seama ca am nevoie de tine... intreg!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu