"Luni. 06:35. Constat cu regret ca nu-mi mai pot parasi patul. Pur si simplu oasele mele se lasa grele, grele de tot, pielea curge pe ele si nu ma lasa sa plec. Imi ridic capul si in jurul meu toate fug haotic. Intind mainile amandoua sa le prind si tot nu reusesc. Capul imi cade inapoi pe perna. Incep sa-mi plang incompetenta si-mi tremura totul in mine. Deznadejde...7:00...realizez ca e atat de tarziu...ca intr-o ora-ncepe cursul...Si-n tot vertijul lucrurilor scap pe gat 3 pastile...doza mea de fericire zilnica- impusa. De cand n-am mai vorbit...am si uitat ca el e de fapt lumina mea de zi cu zi. Pacat...
Ma vad in oglinda mai urata ca oricand, pentru ca mi-am pierdut ratiunea. Vara era totul altfel. As vrea sa fie vara mereu. Deschid geamul de la bucatarie si-mi ingheata un deget. Vine iar nemernica aia de iarna...M-am plictisit. M-am plictisit sa ma tot tin in picioare, m-am plictisit sa nu fii aici, m-am plictisit de toti si toate, de patul meu si de oras, de scoala si de casa. Incep sa ma plictisesc si de mine, in absenta ta.
Parca toata lumea mea e construita pe absente. Devine totul atat de sec si de bolnav, incat in ameteala mea mi-as dori sa-mi iau oricand zborul de aici.
M-am plictisit sa-mi tot impun lucruri. Renunt sa mai raman in picioare!"
Si Mira isi pierdu, in urma monologului ei tragic, tot echilibrul si se prabusi in mijlocul casei, asemenea copiilor incapatanati care-si pedepsesc parintii cu obrazniciile lor. Era semnul ei de protest. Ramase asa mult timp...pana am decis ca trebuie sa o ridic de pe gresie, ca nu cumva sa raceasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu