18 ani. Incertitudine, criza, speranta. Dor, nebunie, vis. Acut, neconditionat, iremediabil. Cuvinte mari, am spune, pentru atat de putini ani. Si totusi nu-s deloc deloc asa, ba poate de resimtit se resimt mai crunt decat suna. Nici diminetile, nici noptile nu mai sunt la fel ca pana acum; nici macar cafeaua. Totul e incetosat de un mare, urias zdruncin care porneste de undeva din adancul inimii si face ca toate venele si articulatiile sa vibreze; mai tarziu toate visele si dorintele. Pana a ajunge in pragul disperarii puteam sa jur ca am totul si ca stiu totul. Ramasa in increderea mea prea mare, am realizat intr-o zi ca ea incepe sa urmeze calea inversa; si asa se face ca m-am trezit dimineata fara sa stiu cine sunt, unde sunt, unde ma indrept si ce caut.
Frica. Ma urmareste continuu teama pasului gresit, teama ca in secunda urmatoare as putea rata totul, si parca din ce in ce mai mult imi doresc sa stiu exact ce-are sa se intample. Mi-e frica sa nu ma pierd, la fel ca sufletul care m-a plamadit.
Slab. Cand sufletul ramane prea mult timp fortat in incredere, se trezeste dintr-o data lipsit de puterea de a mai ramane asemenea. Si ne uimim, pentru ca ne-am construit increzatori, si in momentul cheie al vietii noastre, sufletul pare sa ne paraseasca, insotit de increderea lui.
Dar visul, visul ramane acelasi, acela de-a ne depasi si de a ne vedea acolo unde ne-am dorit, acolo unde trebuie s-ajungem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu