Daca hartia ar suporta transpunerea celor mai aprige vise ale mele, ar insemna ca de fapt sunt chiar foarte firave. Nu as indrazni oricum, niciodata sa le incredintez unui lucru atat de parsiv cum e hartia; ea ar fi capabila sa le disipe pretutindeni in jur. Cele mai bun loc pentru vise ramane tot sufletul; de aici nu vor pleca decat in momentul cand adapostul va suferi o fisura care sa il faca sa dezvaluie intreaga mea dorinta.
Aseman deseori visele cu frunzele uscate de toamna. La inceput sunt proaspete, pline de viata; incet-incet, devin banale, la fel ca mugurii si frunzele: primavara nu avem ochi decat pentru muguri si flori, frunzele sunt privite doar o zi la nastere, apoi cu mult entuziasm abia cand se sting.
Sufletul se fisureaza la fel ca o frunza cand o strangi in causul palmei; daca visele pier, piere odata cu ele, daca visele dureaza prea mult in zadar, pleaca si cauta unele noi. La cele vechi revine rareori in crize de dor.
E totul la fel ca o cutie cu amintiri, sau un pod plin cu jucarii, sau o draga pereche de pantofi. E la fel ca o cicatrice pe care o ai de mult timp, insa chiar daca iti zace in mijlocul fruntii, nu te mai uiti la ea; stii ca e acolo, dar parca nu o mai vezi. Uneori se intampla sa ramai prea mult timp fixat in oglinda si sa realizezi ca nu ai cum sa mai scapi de ea, sau ca nu ai mai avea acelasi farmec fara. Asa si visele; odata definite, nu se mai pot sterge din simplul motiv ca deseori nu ajung sa fie indeplinite.
Sufletul se metamorfozeaza constant; mic- pur- naiv- indragostit- frant- constient- "batran"- indragostit- puternic- hoinar- increzator. E o metamorfoza intamplatoare, prin care trec toate sufletele, cu sau fara voia lor. Si-ar dori sa fie vesnic pure, dar e la fel ca si cu apa de ploaie: dupa o vreme devine "rea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu