O stare; nu...un moment. Nu..un sentiment; nici macar. Ideea de regasire. Ideea de regasire a propriului eu- doare. Cunoastem cu totii momentele stranii de ratacire ale sufletului nostru, iar mie imi place sa scriu despre ele. Intr-un moment oarecare al vietii, dintr-o data, pe nesimtite, fara sa se constientizeze pe loc, sufletul nostru se rataceste; pur si simplu dispare din sfera trupului; o gaseste prea banala. El pleaca. Unde? Asta nu aflam decat tarziu, cand il intalnim din intamplare pe strada de vorba cu alte suflete si parca pare ca nu ne mai recunoaste.
Sufletul meu a fugit demult si umbla hoinar; de fiecare cand ne regasim pare ca nu ne-am cunoscut niciodata. Nu inteleg de ce refuza sa imi dea crezare, de ce de fiecare data cand il pun in armonie cu mintea el o rupe de fuga. In majoritatea timpului, sufletul meu sta la mare, pe nisip. De multe ori cand il vad...se joaca. Ma iubeste doar atunci cand il las sa faca ce vrea, sa vorbeasca mereu cui vrea...sa-mi joace feste.
Sufletul meu nu se mai simte bine doar in prezenta mea. Sufletul meu a devenit cersetor. Il surprind deseori implorand altor suflete afectiunea. Si atunci stie ca ma supar si se topeste incet...Sufletul meu a devenit un razvratit.
Ne-am intalnit insa asta seara la o cana cu ceai; iar intalnirea a decurs frumos. In prezenta mea l-am lasat sa vorbeasca unei persoane dragi, prin intermediul careia ne-am amintit cat de bine ne era cand eram si eu si sufletul, copii.Atunci nu ne desparteam niciodata. Acum insa..Acel cineva a deschis o portita involuntar parca si ne-a aratat amandurora cat de frumos ne completam de fapt si cat de frumoasa este viata din jurul nostru..daca ne hotaram sa o petrecem impreuna.
Copil fiind, niciodata nu mi-am respins sufletul mai tare ca acum. Acum il insult si fara sa vreau, pentru ca..in viziunea mea, eu detin puterea, si nu el. Era frumos cum, in urma cu trei, patru ani, prin el am descoperit prima oara "fluturasii din stomac", prin el am descoperit si ca merita sa pastrezi doar clipele frumoase din absolut tot ce se intampla; si trebuie sa recunosc, m-a invatat bine. Nu m-as putea minti pe mine spunand ca atunci cand in fata ochilor mei se ridica un imens zid mizerabil, nu imi fuge imediat mintea la cele mai frumoase momente ale mele. De fapt, cred ca intreaga mea viata se raporteaza la ele.
Nu sunt mandra de faptul ca mi-am obligat sufletul sa iubeasca. Poate de aia a si fugit.In ultima perioada, una destul de lunga, a refuzat categoric sa se intoarca la mine. Poate el nu cauta acel fel de iubire; poate el cauta un zambet, o privire, o atingere pe care doar el o stia si o voia. Poate una pe care nici nu mi-a fost dat sa o intalnesc pana acum.
Am vorbit asta seara cu sufletul meu despre vara. Despre vara ce tocmai a trecut. Mi-a spus ca a stat cu mine o vreme, insa eu nu l-am vazut, sau m-am prefacut ca nu il vad. Mi-a spus chiar si ca l-am alungat, insa nu imi amintesc...Asta seara...acel cineva de demult...a realizat, fara sa vrea, o minune. M-a impacat cu sufletul meu care...s-a hotarat sa ramana..pentru mai mult timp de data asta. A cedat si a spus ca...ramane sa ma ajute. Am cedat la randu-mi si i-am acceptat ajutorul. I-am simtit acut lipsa, insa este categoric faptul ca isi va mai lua vacante, poate mai putine, poate mai rare. Poate doar atunci cand chiar simte nevoia. I-am promis insa ca de fiecare data cand va vorbi..il voi lasa sa o faca pana la capat, iar el mi-a promis ca asta nu doare. Doare doar atunci cand ma opun.
Ne-am decis asadar sa ne reacceptam unul pe celalalt pentru ca...avand un suflet de-a pururi in vacanta..nu face decat sa te distruga pe dinauntru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu