Poate e vina mea...Nu, cu siguranta e. Ori cum altfel as putea explica tot ce mi se intampla?
Din totdeauna am fugit de sentimente simple, previzibile, aspirand continuu spre lucruri de neatins, greu de obtinut.. Si poate nu e lucrul cel mai intelept pe care l-as putea eu realiza. Nu am avut niciodata in priviri, cum nu am schitat niciodata sentimentul ca ceva pe lume m-ar putea cu adevarat multumi; renuntand apoi la toate prejudecatile ce-mi devoreaza din creier, ajung sa ma simt mizerabila.
Uneori ma intreb ce-ar fi viata mea daca in ea nu ar exista o mie de oameni care sa imi sufoce aura cu atata grija si dragalasenie, ce-ar fi viata mea fara acele cateva suflete care o incanta cu gesturi picante?
Sa fi fost conceputa dupa modelul Lizzie? Tanara vesnic neinteleasa, in asteptarea dragostei mari, cu vise si aspiratii puternice catre ceva ce nici nu se poate atinge? Sa mi se fi tot spus inainte ca asa va fi si nu as fi reusit sa cresc mai adevarat de atat. E oare de preferat sa visez, in loc sa consum? Sa sper, decat sa devorez? Constat ca e mai bine sa imi las inima sa bata in habitatul ei vesel si uneori monoton, in ritmul ei si in placerea ei proprie, decat sa o fortez sa intre in sentimente vadite mincinos si ascuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu