Fanfara cardiaca

Pulsez. Si pulsez atat de tare incat in jurul meu, pe o raza cat sa cuprinda-mbratisarea ta...imi aud interiorul. Se aude un ticait...desi ticaitul e prea firav. Se aud..la intervale egale de timp...gonguri infinite ale inimii si parca si pielea-mi zvacneste pe piept. Daca cineva care ma iubeste foarte mult si-ar aseza capul pe mine..l-ar durea timpanul de cat zgomot si tragedie se petrece in mine; pentru ca pulsez doar din iubire. Parca toate vasele mele sanguine s-au desprins la capete si s-au transformat in mici trompete...si toate impreuna inchipuie o orchestra asurzitoare. E acusi furtuna-n mine. A inceput toata aceasta fanfara de pulsatii nebune din mine...fanfara ce parca mi-a facut tot sangele din vene sa paraseasca incaperile, sa faca loc zgomotului. Si din tot aerul strans...si vidul ramas...s-a format un nod...undeva putin mai jos de laringe...si tot pulseaza...pulseaza. Poate ca niciodata in aproape nouasprezece ani..nimic nu s-a mai petrecut intocmai. Continui sa cred ca intreaga mea piele e o diafragma care se va fisura din cauza pulsatiilor. E agitatie, nebunie, zgomot, emotie, sunt fluturi, e curent, e o fuga infinita...si toate in interiorul meu; si totusi...e atat, atat de bine...

Retrospectiva inversa; iubire actul I

“Să găsești pe cineva pe care să-l iubești și care să te iubească este un sentiment extraordinar. Dar să găsești sufletul pereche este și mai grozav. Un suflet pereche este unul care te înțelege ca nimeni altul, te iubește ca nimeni altcineva, va fi mereu alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla."

Ma gasesc astazi coplesita de emotii, punandu-mi un amalgam de intrebari la care poate n-o sa stiu sa-mi raspund niciodata.

Acum ceva timp puteam sa jur ca iar mi-a fugit sufletul de acasa, ca sunt facuta sa infrunt toate dezamagirile Universului, ca fericirea nu e pentru mine, sau eu nu sunt pentru ea. Ma obisnuisem cu gandul ca niciun suflet nu-mi va mai incalzi diminetile, ca va trebui din nou sa raman eu cu mine; si atat.

Mi-a fost greu sa inteleg contrariul in ziua in care un suflet mare, cu ochi pe masura, buze carnoase si cel mai superb par din lume m-a invitat la o cafea. E lesne de inteles ca dupa cateva zile acele buze nu au rezistat negustate.

Ceea ce inca ma surprinde e ca initial nimeni nu admite ca se poate indragosti pur si simplu; dar eu pot. Probabil ca daca ziua de miercuri n-ar fi existat in calendar, altfel ar fi decurs azi vietile tuturor. Nu te astepti, este adevarat, ca dupa cateva secunde sa nu-ti mai poti dezlipi privirile de pe cel de langa tine; nu te astepti nici ca dupa patru zile sa auzi, ca de nicaieri, un "te iubesc" care sa te sperie al naibii de tare si sa te bucure infinit in acelasi timp. Si uite ca iubim, inca...tot timpul, intr-un mod constant, de fiecare data altfel, de fiecare data mai intens ca data trecuta. Dar "iubim" pe cine trebuie?

Daca mi-as lua dezamagirile si le-as pune cap la cap cred ca as traversa un ocean; pe cel mai mare existent. Daca ar fi sa tin cont de ele de fiecare data cand fac un pas inainte, as ramane incremenita. Am ajuns la performanta de-a ma indragosti de cel care timp de 41 de zile nu "s-a impiedicat" niciodata, de cel care de nicaieri isi gaseste puterea de a spune "esti sufletul meu pereche".

Frica? Imensa. Fericire? Asemenea. Nu stiu daca in momentul de fata cuvintele ma pot ajuta intr-un fel anume; e sentimentul in care vrei sa vorbesti dar zambetul larg de pe fata nu te lasa sa o faci pentru ca te gandesti ca el e tremurul buzelor si al genunchilor cand il intalnesti, aroma cafelei dimineata si zambetul timid cand iti spune "te iubesc". Nu poti sa te decizi daca e bine sau nu, poti doar sa iti simti stomacul devorat de fluturi; primii; si-am auzit ca fluturii astia ar fi un semn ca e de bine. Traiesti exact senzatia ca vrei sa il respiri pe cel de langa tine, nu doar sa-l privesti, ca seara mori de dorul ochilor lenesi in toata splendoarea lor, de dimineata in jurul orei 7. Si tind sa cred ca toate astea nu inseamna altceva decat iubire.

Iti multumesc, sufletelule, ca te-ai reintors acasa si ai uitat dezamagirile pe strada.

Live, Love, Laugh

Am deschis azi ochii in jurul orei 5:30; i-am deschis dintr-un vis in care gheata ma punea la pamant cu fiecare pas pe care il facem si nici tipetele, nici plansul nu ma ajutau defel. M-am trezit mai calma ca niciodata si m-am gandit daca nu cumva e momentul sa schimb ceva la mine. Stiu, e greu sa te schimbi; dar daca pur si simplu simti asta, tot atat de greu mai e?

Mi-am parasit patul, era cam frig, iar apa rece care curgea in chiuveta ma facea sa-mi doresc sa nu ma mai fi dat jos din pat in urmatoarele cateva ore. Ma priveam in oglinda, asa ravasita cum eram, si-am realizat ca am devenit o umbra in asteptare; de parca din primul moment al vietii mele am fost programata sa astept.

Cand eram mica...mama obisnuia sa imi spuna cam asa: "cu cat astepti mai mult, cu atat creste satisfactia". Azi, acum, in oglinda...ma gandeam la momentele in care auzeam fraza asta...si-mi venea in minte imaginea mesei de pranz si a desertului de dupa...Dupa vreo 14-15 ani... povestea se schimba; nu-mi mai astept desertul ci "desertul". Acel lucru pe care il asteptam ani in sir sa se arate, dar care vine intr-un moment cu totul neasteptat in vietile noastre si le da peste cap; acel "premiu" care ne-ar putea face pe deplin multumiti.

In drum spre liceu mi-am propus sa incep sa traiesc; sa traiesc pentru mine si nu doar pentru altii, sa incep sa-mi ascult si mie sufletul, nu doar pe-al altora, sa-mi procur singura "desertul" daca el intarzie sa apara.
Si-asa am ajuns acum, aici...realizand ca e al naibii de placut sa-ti lasi orgoliul undeva intr-un colt de buzunar si sa "gusti" macar pentru putin din ceea ce simti tu cu adevarat.

New Year's Resolutions

Poate e putin ciudat ca tocmai anul asta m-a parasit spiritualitatea; sau poate nu. Poate e ciudat doar pentru ca se anunta un an teribil din toate punctele de vedere. 2013. Deja cand il pronunti te si gandesti ba la o oglinda sparta, ba la o pisica neagra...ba la un bac, o admitere...

M-am tot gandit de-a lungul anului trecut cam ce mi-ar dori sufletelul in viitorul apropiat. Ieri seara, aflata in fata unei hartii rosii, legate cu funda, dornica, de altfel, sa aflu si eu ce planuri am, am realizat ca ele sunt cam mari si cam multe la numar, asa ca nici toate padurile din lume nu mi-ar putea oferi suport sa le pot scrie; iar cand m-am decis, in sfarsit, sa scriu cate ceva, acel El de langa mine mi-a spus ca e inutil. Si-ntr-adevar, de ce am consuma cerneala scriindu-le?

In orice caz, sper ca toate dorintele sa se implineasca pentru fiecare in parte, ca fiecare dintre noi sa ajunga acolo unde trebuie sa ajunga, poate chiar acolo unde isi doreste, alaturi de cine isi doreste.

Imi calc pe inima de data asta si...PROMIT solemn (pentru ca trebuie) sa ma straduiesc pe cat posibil sa imi fac toate visele realitate, iar articolul din 2014 sa fie scris din postura unui suflet fericit si implinit.

Un an intens si o viata superba tuturor!

Promisiune

Sunt oameni care fac promisiuni, sunt oameni care nu; sunt oameni care isi respecta promisiunile si oameni care nu o fac. Sunt oameni care iubesc promisiunile, indiferent din ce directii vin...si mai sunt eu: cea care uraste promisiunile sub toate formele lor. Imi imaginez ca mereu, in viata fiecaruia, vine un moment in care nu-si poate pastra promisiunea facuta; si-atunci...de ce sa ii dezamagim pe cei din jur?

Traim cu noi insine intr-o lupta care nu mai ia sfarsit, o lupta care sa scoata la iveala ce e mai bun din noi si parca niciodata nu ajungem la o concluzie. Asta seara, parasind sala teatrului, am privit spre cer, poate din instinct, poate asteptand un semn, poate pentru ca ochii mei erau umezi de lacrimi si voiam sa ii "zvant". Si-atunci mi s-a lipit de nas primul fulg de nea. Am trait prima iarna din optsprezece ani, in care-am prins in zbor prima ninsoare. Si inevitabil inauntrul meu am inceput sa plang; de emotii, de dor, din cauza ca el nu e aici sa vada cat ma bucur. El...

Ei...seara asta ma face sa tremur din toate incheieturile; si nu stiu daca de emotii sau de altceva, ma dor toate si parca mai, mai as face o promisiune...dar ma abtin, de frica sa n-o pierd. As vrea sa vii mai repede acasa...

Rush

Ni se intampla nu o data in viata sa ucidem; dorinte, idealuri. Si parca la un moment dat devenim tot mai insetati sa ucidem; atingem un punct in care nici nu ne mai permitem sa dam nastere, sau nu mai indraznim...Ne e din ce in ce mai greu sa mai rostim cateva cuvinte...de parca am da socoteala finala pentru ele; ne simtim din ce in ce mai incapabili sa reactionam, sau sa traim. Am devenit suprainspaimantati de ce am putea provoca daca. "Si daca...atunci?" a devenit chatchphrase-ul nostru de capatai. Sau poate am devenit prea indiferenti; ori nu mai avem timp; timp pentru noi. 

Obisnuiam sa-mi fac planuri si liste, ma surprindeam deseori privind prea departe; pana intr-un moment in care mai toate s-au prabusit si, spre dezamagirea mea, am realizat ca nici planurile, nici listele, nu te aduc niciunde. Obisnuiam sa am o dragoste mare, parca prea mare si prea pentru toti, pe care o afisam constant, alaturi de un zambet cald si de o inima pe masura. S-a stins si din lumina ei, cand tot ce-a primit a fost superficial. 

Ma gandesc deseori ca nu suport ce-am devenit, ca zambetul meu speriat nu-mi apartine, desi da, ca undeva in mine pulseaza inca dragostea cea mare, careia nu i-am mai dat voie sa erupa. Recunosc: mi-a fost frica. Ma gandesc la faptul ca am renuntat la multe dorinte pentru a-i satsiface pe altii; pe cei de care-aveam nevoie, dar nu indeplineam standardele de a-i tine langa mine; recunosc...mi-am impus schimbarea, si da, a fost grea. 

De cate ori nu ne impunem sa le fim pe plac celorlalti si de cate ori negam asta? De cate ori, inauntrul nostru, cersim atentie, dar nu indraznim sa o spunem cu voce tare? De cate ori nu avem nevoie de oameni...care nu sunt decat "pretins" langa noi? De cate ori am fost acolo...de cate ori sunt ei aici?

Si uite-asa ne trezim la un moment dat in viata, nemaifiind nimic din ce eram, de dragul unui suflet pe care-l iubim al naibii de mult, fara de care n-am fi ajuns unde suntem acum, asteptand totusi un semn. Semn care n-a venit nici ieri, nici azi si poate n-are sa vina nici maine, nici peste o luna, nici peste un an, dar noi ne-am obisnuit sa traim pur si simplu in asteptarea lui; si-n toata fuga noastra prin viata si probleme, inca il mai asteptam; pentru ca noi avem ceea ce multi nu au: iubire. Dar noi mascam iubirea asta, de frica sa nu parem prea atasati, si tot mascand-o, ajungem sa o ucidem pentru ca asa e mintea noastra: la un moment dat refuza sa mai ofere, atat timp cat nu primeste.

Vertige.

"Luni. 06:35.  Constat cu regret ca nu-mi mai pot parasi patul. Pur si simplu oasele mele se lasa grele, grele de tot, pielea curge pe ele si nu ma lasa sa plec. Imi ridic capul si in jurul meu toate fug haotic. Intind mainile amandoua sa le prind si tot nu reusesc. Capul imi cade inapoi pe perna. Incep sa-mi plang incompetenta si-mi tremura totul in mine. Deznadejde...7:00...realizez ca e atat de tarziu...ca intr-o ora-ncepe cursul...Si-n tot vertijul lucrurilor scap pe gat 3 pastile...doza mea de fericire zilnica- impusa. De cand n-am mai vorbit...am si uitat ca el e de fapt lumina mea de zi cu zi. Pacat...

Ma vad in oglinda mai urata ca oricand, pentru ca mi-am pierdut ratiunea. Vara era totul altfel. As vrea sa fie vara mereu. Deschid geamul de la bucatarie si-mi ingheata un deget. Vine iar nemernica aia de iarna...M-am plictisit. M-am plictisit sa ma tot tin in picioare, m-am plictisit sa nu fii aici, m-am plictisit de toti si toate, de patul meu si de oras, de scoala si de casa. Incep sa ma plictisesc si de mine, in absenta ta. 

Parca toata lumea mea e construita pe absente. Devine totul atat de sec si de bolnav, incat in ameteala mea mi-as dori sa-mi iau oricand zborul de aici.

M-am plictisit sa-mi tot impun lucruri. Renunt sa mai raman in picioare!"

Si Mira isi pierdu, in urma monologului ei tragic, tot echilibrul si se prabusi in mijlocul casei, asemenea copiilor incapatanati care-si pedepsesc parintii cu obrazniciile lor. Era semnul ei de protest. Ramase asa mult timp...pana am decis ca trebuie sa o ridic de pe gresie, ca nu cumva sa raceasca.