Mira

La vîrsta la care o cunoscusem se calmase mai mult decit si-ar fi imaginat. In afara scurtelor perioade de criza, emana caldura si blindete, desi unele persoane ii spuneau ca arata a om rau. Cu toate astea, capatase ceva in privire- o cautatura nu foarte crestineasca. Ceva care ma speria mai tot timpul cind, blinda crezind-o, o stringeam la piept. Imi doream sa fie intru totul a mea si a nimanui altcuiva, in nicio alta data, pe acest Pamint. Dar clipa freneziei ma transforma de fiecare data intr-un biet iepure alb, gata oricind sa fuga. Nici Sufletul, dar mai cu seama, nici ratiunea mea nu mai stiau daca stau de buna voie, sau voi fi fost una din victimele descintecelor ochilor ei. Nu o vedeam si-i duceam dorul, dar odata prins in bratele si in jocul privirilor ei, redeveneam pierdut. Cum ai putea sa domini asa o creatura? 
Imi amintesc zimbetul ei dimineata devreme, printre suave zgomote obosite. Mi-l amintesc noaptea, cind adormea gingas pe umarul meu sting. O priveam ca si cind ea mi-ar fi inceputul si sfirsitul; ma privea ca pe o fericire- de nestatornicit. O priveam pe mira cum privesti marea la sfirsitul verii...iar daca si-ar fi putut vedea zimbetul prin ochii mei, cu siguranta s-ar fi indragostit de ea insasi. Mira...stia sa taca cel mai frumos cind, dimineata, privea rasaritul prin tortita cestii de cafea si ridea; parca de cind o cunosc nu am mai vazut-o asa...completa. 
Ma uit astazi la ea si parca simt ca pot sa asigur tot ce ma inconjoara ca e perfecta.