Plenitudine

Relele naravuri mereu ne invata cele mai bune lectii de viata. Schimbare...nu toti ne gandim la ea, in special la fiecare inceput de an, cand cerul parca se deschide de artificii, iar noi privim in sus, plini de speranta, spunand: "De anul asta, voi incerca sa fiu un om mai bun, voi incerca sa ma schimb." Gresit...nu ne schimbam niciodata, decat in momentul in care ne doare foarte tare. De cate ori o zi de Luni nu ne-a indemnat sa facem schimbari? "De Luni incep sa initiez un echilibru", zise ea gandindu-se la schimbare. Ideea e ca ai nevoie doar de zece secunde de curaj care sa te faca sa schimbi ceva. Schimbarea vine atunci cand actionezi in consecinta, cu riscul de a te rani, evident, cu rabdarea de a intelege de ce sau de ce nu functioneaza decizia ta.

Mira, copil plapand cu suflet de student e rezervata in privinta schimbarilor, drept pentru care scrie un jurnal care, crede ea, o ajuta sa isi pastreze echilibrul.

"Ieri m-am simtit mai singura ca niciodata, presata din toate partile insa, de ideea de a schimba ceva la mine, la atitudinea mea. Imi vine greu sa cred ca si cei care tin la mine ma indeamna la fel. As schimba ceva, dar...nu sunt sigura ce; sau in ce directie...Sunt un vulcan, de cele mai multe ori, care vrea sa schimbe totul, fara ca el sa fie afectat. Ma intreb, ce soi de suflet oi avea? Uneori realizez dureros de tare ca nu merit tot ce primesc...ca asta seara."

La o saptamana dupa, Mira se hotari sa schimbe ceva in viata ei. Isi cufunda fruntea intr-un imens breton, nemailasandu-si ochii la vedere. Prin asta, Mira credea ca poate feri lumea de rele. Stia ca nu-si va mai da sufletul niciodata, dar atat de sleita de puteri o lasase, incat avea senzatia ca putea adaposti intregi generatii de suflete care sa vina si sa iasa dinauntrul sufletului ei. Pe banca unde statea de doua ore si aproape jumatate, soarele se resfrangea tot, doar pentru ea, doar asupra ei. Era macinata pe interior, dar chiar si asa reusea sa absoarba toata lumina.
Afara, tot spectacolul ce se dadea..nu era decat furtuna calma din sufletul ei. Ce soare, ce vant, ce praf taios ii zgaria fata. Ramasese in sfarsit singura, asa cum isi dorise, doar ca o durere crunta ii sfasia sanul stang; sa fi fost inima care-si dorea sa-i sara din piept? O privea pe Ami cu o caldura pe care n-o mai simtise pana atunci; o admira. Ii admira puterea de a-si gasi echilibrul cu pretul a orice. Ami era diferita, iar Mira...stia ca intr-o zi are sa trebuiasca sa devina la fel. Pentru ea, Ami era idealul gingasiei, doza de contradictie; "acel ceva" care sa o puna in functiune, oricate nazuri ar fi facut. Era cea constiincioasa dintre ele doua, prudenta, dar ce o atragea pe Mira era faptul ca niciodata nu se lasa pacalita. "Pune-ti ochi la suflet!", ii spunea, dar niciodata nu se lasa dominata de mofturi si capricii. Ami era pentru Mira mini-femeia perfecta: rationala si cu un suflet gigant. Mira...era studenta nestatornica, pururi in cautarea idealului. In timp ce Ami crestea frumos, Mira mai tragea cu ochiul pentru o noua fila de roman, dar cand Ami plangea dupa ajutor, parca intreg universul Mirei capata un nou sens: realizase in sfarsit ca nu mai cauta fericirea ei; ci pe a altora, capabila sa o aduca pe a ei.

"Sunt povestea a ceea ce crezi ca vezi; sufletul meu ti-e o carte deschisa. Ia-ti aripi din mine, poti creste prin mine ori de cate ori vrei... "