Mira, dialog.

E aproape Craciun; dar Mira nu mai e acasa. Mira a crescut si...acum sta intr-o camera prea mica pentru ea si pentru sufletul ei mare. M-am intalnit zilele trecute cu ea in fata anticariatului, pe unde obisnuieste sa-si mai piarda pasii de cand e in Iasi. Parea pierduta, cum e ea de obicei, dar plina de entuziasm. O recunoscusem dupa bascuta frantuzeasca pe are mama ei i-o crosetase iarna trecuta, cadou de Mos Nicolae; m-am bucurat sa o vad inca pe Mira purtand-o, impreuna cu libelula care toamna asta nu mai straluceste la fel de tare. Intoarsa din profil, am avut senzatia ca ma insel, ca nu e Mira mea, dar imediat, toata fata ei s-a intors spre mine; si atunci am putut sa-i vad ochii, ochii ei care-o tradeaza de fiecare data, care-i impartasesc fiecare fel de emotie. Mi-a sarit in brate cu totul, m-am bucurat sa vad ca nu a slabit de cand a plecat si ca sufletul ei e inca la fel de plin de iubire. Se grabea, ne-am dat intalnire la cafea si-a apucat sa-mi spuna doar atat:

"Nu stiu, de cand sunt aici parca ma metamorfozez zilnic. Intelegi ce zic? Nu stiu daca intelegi...Ma caut zilnic si...cand ajung in fata oglinzii redescopar o alta persoana, in fiecare dimineata cand plec, in fiecare seara in care ajung...."acasa". Parca mi-e asa dor de Casa cateodata. Dar vorbim noi mai multe la cafea...maine, pe la 8?"

Tare mi-as dori ca Mira mea sa nu-si rataceasca sufletelul pur niciodata!