Dimineata...infinit

În astă dimineață nu-ți cer mai mult
decât
buza ta, cea de jos,
amară-aproape de fierbinte...
Să-mi umple pielea de
fiorii
cei adânci, să-mi dea puterea
zilei de azi.

Târziu...
vedea-voi ce-ți mai cer.
Luciri în ochi
și
gene dulci...
plimbate toate de-a lungul
unor
infinite curbe.

18, nici mai mult, nici mai putin.

In fiecare dintre noi exista un soi de fericire impletita cu teama, care de indata ce ne cuprinde nu ne mai da pace. 18...se pare ca cel mai interesant numar de pana acum, de departe cea mai impresionanta varsta, cand imediat dupa ce trec trei minute de ora 24, lumea te intreaba: "-Ei, si cum e la optispe ani?" 

Pai cum sa fie...altfel decat la 17, pentru ca atunci inca judeci cu o minte cruda, categoric nu la fel ca la 19, caci atunci deja ti se pare ca esti matur

.  E exact momentul in care orice ti-ar brazda mintea, nu ca nu ti-ar fi brazdat si pana acum, tu faci absolut, dar absolut tot posibilul sa pui in aplicare. Asa am ajuns aici, acum...sa spun ca varsta de 18 ani mi se pare singura care-ti ofera cele mai multe posibilitati sa te descoperi.

M-am trezit  recent, intr-o dimineata de miercuri( se pare ca ziua asta ma va urmari mult timp de-acum inainte), gandindu-ma la mine si la ce am reusit sa devin in aproape un an de zile; si-am ramas uimita de cate lucruri nu bune, absolut frumoase, mi s-au putut intampla. Nu se poate descrie sentimentul decat atunci cand te iei singur de mana, te duci in fata oglinzii si pur si simplu te pierzi acolo; cand fiecare cicatrice iti aminteste de o anumita zi, cand orice privire te duce cu gandul la zilele de vara, cand fiecare lacrima care incepe sa curga iti numara dezamagirile. Spre fericirea mea, mai mult de-o lacrima nu am fost nevoita sa las sa curga, semn ca a fost totusi, un an bun. Regrete? Acum, aici...niciunul. Poate tocmai pentru ca de fiecare data am reusit sa-mi iau cu 'usurinta' inima in dinti si sa lupt pentru ceea ce consideram eu a fi al meu; sau asa am fost indemnata sa fac, cu pretul de a provoca rani adanci. In orice caz, iata-ma aici, acum, continuand sa-mi testez orice limita si fiind, totusi, multumita de fiecare rezultat. 

Nu pot sa spun ca alti ani, ori alte ipostaze, m-au mai facut sa ma gandesc la cat de mult ar trebui sa ma pretuiesc pe mine, pe cei din jurul meu si viata mea in sine, cea care mi-a fost daruita; nicicand pana acum nu mi-am mai petrecut serile si diminetile gandindu-ma daca nu cumva "sufar de prea mult bine"; si chiar de-ar fi asa... parca e bine!

Niciodata nu mi-am mai pus intrebarea daca eu, acum...chiar imi traiesc visul.

Dor...

Cinci zile singura la mare e suficient sa-ti dai seama ca, intoarsa acasa, el e primul in bratele caruia vrei sa sari direct din tren, el e unicul langa care vrei sa stai si azi si maine...

Fanfara cardiaca

Pulsez. Si pulsez atat de tare incat in jurul meu, pe o raza cat sa cuprinda-mbratisarea ta...imi aud interiorul. Se aude un ticait...desi ticaitul e prea firav. Se aud..la intervale egale de timp...gonguri infinite ale inimii si parca si pielea-mi zvacneste pe piept. Daca cineva care ma iubeste foarte mult si-ar aseza capul pe mine..l-ar durea timpanul de cat zgomot si tragedie se petrece in mine; pentru ca pulsez doar din iubire. Parca toate vasele mele sanguine s-au desprins la capete si s-au transformat in mici trompete...si toate impreuna inchipuie o orchestra asurzitoare. E acusi furtuna-n mine. A inceput toata aceasta fanfara de pulsatii nebune din mine...fanfara ce parca mi-a facut tot sangele din vene sa paraseasca incaperile, sa faca loc zgomotului. Si din tot aerul strans...si vidul ramas...s-a format un nod...undeva putin mai jos de laringe...si tot pulseaza...pulseaza. Poate ca niciodata in aproape nouasprezece ani..nimic nu s-a mai petrecut intocmai. Continui sa cred ca intreaga mea piele e o diafragma care se va fisura din cauza pulsatiilor. E agitatie, nebunie, zgomot, emotie, sunt fluturi, e curent, e o fuga infinita...si toate in interiorul meu; si totusi...e atat, atat de bine...

Retrospectiva inversa; iubire actul I

“Să găsești pe cineva pe care să-l iubești și care să te iubească este un sentiment extraordinar. Dar să găsești sufletul pereche este și mai grozav. Un suflet pereche este unul care te înțelege ca nimeni altul, te iubește ca nimeni altcineva, va fi mereu alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla."

Ma gasesc astazi coplesita de emotii, punandu-mi un amalgam de intrebari la care poate n-o sa stiu sa-mi raspund niciodata.

Acum ceva timp puteam sa jur ca iar mi-a fugit sufletul de acasa, ca sunt facuta sa infrunt toate dezamagirile Universului, ca fericirea nu e pentru mine, sau eu nu sunt pentru ea. Ma obisnuisem cu gandul ca niciun suflet nu-mi va mai incalzi diminetile, ca va trebui din nou sa raman eu cu mine; si atat.

Mi-a fost greu sa inteleg contrariul in ziua in care un suflet mare, cu ochi pe masura, buze carnoase si cel mai superb par din lume m-a invitat la o cafea. E lesne de inteles ca dupa cateva zile acele buze nu au rezistat negustate.

Ceea ce inca ma surprinde e ca initial nimeni nu admite ca se poate indragosti pur si simplu; dar eu pot. Probabil ca daca ziua de miercuri n-ar fi existat in calendar, altfel ar fi decurs azi vietile tuturor. Nu te astepti, este adevarat, ca dupa cateva secunde sa nu-ti mai poti dezlipi privirile de pe cel de langa tine; nu te astepti nici ca dupa patru zile sa auzi, ca de nicaieri, un "te iubesc" care sa te sperie al naibii de tare si sa te bucure infinit in acelasi timp. Si uite ca iubim, inca...tot timpul, intr-un mod constant, de fiecare data altfel, de fiecare data mai intens ca data trecuta. Dar "iubim" pe cine trebuie?

Daca mi-as lua dezamagirile si le-as pune cap la cap cred ca as traversa un ocean; pe cel mai mare existent. Daca ar fi sa tin cont de ele de fiecare data cand fac un pas inainte, as ramane incremenita. Am ajuns la performanta de-a ma indragosti de cel care timp de 41 de zile nu "s-a impiedicat" niciodata, de cel care de nicaieri isi gaseste puterea de a spune "esti sufletul meu pereche".

Frica? Imensa. Fericire? Asemenea. Nu stiu daca in momentul de fata cuvintele ma pot ajuta intr-un fel anume; e sentimentul in care vrei sa vorbesti dar zambetul larg de pe fata nu te lasa sa o faci pentru ca te gandesti ca el e tremurul buzelor si al genunchilor cand il intalnesti, aroma cafelei dimineata si zambetul timid cand iti spune "te iubesc". Nu poti sa te decizi daca e bine sau nu, poti doar sa iti simti stomacul devorat de fluturi; primii; si-am auzit ca fluturii astia ar fi un semn ca e de bine. Traiesti exact senzatia ca vrei sa il respiri pe cel de langa tine, nu doar sa-l privesti, ca seara mori de dorul ochilor lenesi in toata splendoarea lor, de dimineata in jurul orei 7. Si tind sa cred ca toate astea nu inseamna altceva decat iubire.

Iti multumesc, sufletelule, ca te-ai reintors acasa si ai uitat dezamagirile pe strada.

Live, Love, Laugh

Am deschis azi ochii in jurul orei 5:30; i-am deschis dintr-un vis in care gheata ma punea la pamant cu fiecare pas pe care il facem si nici tipetele, nici plansul nu ma ajutau defel. M-am trezit mai calma ca niciodata si m-am gandit daca nu cumva e momentul sa schimb ceva la mine. Stiu, e greu sa te schimbi; dar daca pur si simplu simti asta, tot atat de greu mai e?

Mi-am parasit patul, era cam frig, iar apa rece care curgea in chiuveta ma facea sa-mi doresc sa nu ma mai fi dat jos din pat in urmatoarele cateva ore. Ma priveam in oglinda, asa ravasita cum eram, si-am realizat ca am devenit o umbra in asteptare; de parca din primul moment al vietii mele am fost programata sa astept.

Cand eram mica...mama obisnuia sa imi spuna cam asa: "cu cat astepti mai mult, cu atat creste satisfactia". Azi, acum, in oglinda...ma gandeam la momentele in care auzeam fraza asta...si-mi venea in minte imaginea mesei de pranz si a desertului de dupa...Dupa vreo 14-15 ani... povestea se schimba; nu-mi mai astept desertul ci "desertul". Acel lucru pe care il asteptam ani in sir sa se arate, dar care vine intr-un moment cu totul neasteptat in vietile noastre si le da peste cap; acel "premiu" care ne-ar putea face pe deplin multumiti.

In drum spre liceu mi-am propus sa incep sa traiesc; sa traiesc pentru mine si nu doar pentru altii, sa incep sa-mi ascult si mie sufletul, nu doar pe-al altora, sa-mi procur singura "desertul" daca el intarzie sa apara.
Si-asa am ajuns acum, aici...realizand ca e al naibii de placut sa-ti lasi orgoliul undeva intr-un colt de buzunar si sa "gusti" macar pentru putin din ceea ce simti tu cu adevarat.

New Year's Resolutions

Poate e putin ciudat ca tocmai anul asta m-a parasit spiritualitatea; sau poate nu. Poate e ciudat doar pentru ca se anunta un an teribil din toate punctele de vedere. 2013. Deja cand il pronunti te si gandesti ba la o oglinda sparta, ba la o pisica neagra...ba la un bac, o admitere...

M-am tot gandit de-a lungul anului trecut cam ce mi-ar dori sufletelul in viitorul apropiat. Ieri seara, aflata in fata unei hartii rosii, legate cu funda, dornica, de altfel, sa aflu si eu ce planuri am, am realizat ca ele sunt cam mari si cam multe la numar, asa ca nici toate padurile din lume nu mi-ar putea oferi suport sa le pot scrie; iar cand m-am decis, in sfarsit, sa scriu cate ceva, acel El de langa mine mi-a spus ca e inutil. Si-ntr-adevar, de ce am consuma cerneala scriindu-le?

In orice caz, sper ca toate dorintele sa se implineasca pentru fiecare in parte, ca fiecare dintre noi sa ajunga acolo unde trebuie sa ajunga, poate chiar acolo unde isi doreste, alaturi de cine isi doreste.

Imi calc pe inima de data asta si...PROMIT solemn (pentru ca trebuie) sa ma straduiesc pe cat posibil sa imi fac toate visele realitate, iar articolul din 2014 sa fie scris din postura unui suflet fericit si implinit.

Un an intens si o viata superba tuturor!