Nu cer prea multe de la viata. Dar daca ar fi sa aleg...as incepe cu o ceasca de cafea buna, un teanc imens de foi si un creion; daca ar fi sa imi mai pot dori ceva...
Mi-ar placea ca "inspiratia" mea sa nu dispara nicicand din sfera vietii mele prea ciudate. Mi-am dorit de cand ma stiu sa pot scrie o carte, sau ma rog...sa pot lega ceva intre doua coperte. Inca de cand am inceput sa sesizez ceea ce scriu, mi-am dat seama ca ma inspir din adancul sufletului meu; din ce a ramas bine tiparit de ani de zile in adancul sufletului meu; ca ma inspir din lucruri aparent simple, care imi fac insa Universul sa vibreze. Tot zabovind asupra lucrarii mele, a titlului, a inceputului, a personajului principal, s-au conturat, pe parcursul a cativa ani, nu foarte multi, cateva idei. Astfel s-a nascut Mira, in spatele careia am aruncat in ultima vreme toata vina si fara de care nu as fi reusit sa spun multe lucruri; astfel s-au inmultit hartiile rupte din camera mea, cestile murdare de cafea; de altfel, asa au reusit oasele mele sa iasa in evidenta, asa am consumat multe flacoane de pastile: dorind s-ajung cat mai departe si ca Mira sa poata sa imi spuna intreaga poveste.
Cum ar trebui sa incep? Nici azi, dupa atatia ani, nu am idee. Probabil cu prezenta secunda: sunt fericita. uneori partea slaba a firii mele ma face sa ma intreb "Pana cand?"...si atunci imi e rusine de mine, fur o bucatica de ciocolata si imi demonstrez mie insumi...ca acest raspuns nu trebuie niciodata gasit. In timp ce in diminetile de vara imi satisfac micile placeri de a lenevi pana tarziu in asternut, de a privi razele de soare prin tesatura cearsafului, de a-mi savura cafeaua fierbinte pe pervazul geamului de la bucatarie...stau si ma intreb daca nu cumva am una dintre cele mai interesante vieti de trait. Mai sunt doar cateva minute pana se termina de scurs si al saptesprezecelea an din viata mea sunt tintita in pat, sub supravegherea stricta a razelor de luna...si realizez in sfarsit ca...eu imi pot gasi fericirea in cele mai mici si bizare lucruri, fiinte si momente. Timp de cativa ani mi-am tot prafuit imaginatia cu filosofii de viata, asteptand fericirea, poate de undeva de dupa un colt, vazand-o si inchipuindu-mi-o in fel de fel de ipostze; cea a fluturelui, a strangerii de mana, a sarutului....mi-am tot creionat in minte acel impact al sufletului meu cu fericrea, de parca acea fericire a mea avea sa vina intr-o oarecare zi si sa ma loveasca puternic in fata, ca o minge scapata la intamplare...
Astazi, acum, relativ tarziu, realizez ca am fost fericita inca de cand am putut fi capabila sa inteleg ce sunt si cine sunt; spun asta pentru ca acum, la optsprezece ani, definitia mea pentru fericire s-a schimbat considerabil. Tot rasfoind cele scrise de mine in anii ce-au trecut, am descoperit ca intr-un timp, am dat aceeasi definitie a fericirii...aceeasi pe care as da-o si acum, dupa cativa ani : "Fericirea...ce-i pan' la urma fericirea? O poezie-n multe versuri despre momente mici, frumoase-n viata ta. Da, fericirea e catelul care te linge pe fata, caldura din patura in diminetile de iarna, prajitura cu scortisoara-n lapte de sub bradul de Craciun, felicitarea pe care ti-o cumperi singur de ziua ta, tortul cu multe lumanari, seara plina de risul surorii mai mari, biletul cu scuze de pe frigider, primul fulg de nea, primul pas, primul cuvant citit, primul dinte cazut, primul fior al strangerii de mana, sau primul sarut..." As mai putea adauga cate ceva, pentru ca si mie viata mi-a mai oferit la randul ei cate ceva...fericirea e acum, cand realizez cate suflete mari palipita langa mine; sunt ochii si zambetul de mama, grija si rasfatul surorii mai mari, furia tatalui atunci cand gura vorbeste fara tine, dulciurile pastrate de bunica si acel prieten care a luat de-a lungul timpului toate formele posibile...pe care parca-l stii de-o viata, desi nu-s decat cativa ani...acela...pe care stii ca nu-l vei pierde niciodata.
Vorbeam candva de trupul si sufletul meu care parca nu se mai afla intr-o armonie perfecta. Imi place sa ma privesc acum la nesfarsit in oglinda si la intervale scurte de timp sa zambesc stupid pentru ca stiu ca m-am impacat in sfarsit...cu mine.Sunt zile in care imi doresc sa pot inventa o masinarie cu cheita care sa imi poata da timpul inapoi....sa zabovesc poate putin mai mult in momentele frumoase ce-au trecut ca prin vis; alteori imi doresc sa imi dau tot filmul pe repede-nainte...parca sa pot anticipa momentele frumoase ce-au sa vina...sunt saptamani intregi, poate chiar luni cand umblu pe strada cu figura cazuta si tot privesc spre nicaieri...si-apare de niciunde cate-un batranel care ma sfatuieste sa zambesc si tac; si tot de nicaieri apare si pe fata mea un zambet parca mult cautat in adancul cel mai adanc al sufletului meu. Si poate nu e doar de la sfatul lui...ci din cauza ca a trezit in minte amintirea clipelor cele mai frumoase...si azi cand stau sa ma gandesc la ele...realizez ca sunt legate tot de elementele fericirii mele...enumerate mai sus.
Toate aceste randuri trebuiau sa fie o ofranda pentru ceea ce-am primit pana acum. Si sunt. Astazi sunt fericita pentru ca am putut da un nou sens vietii, sens pe care probabil il voi mai schimba, poate foarte recent; dar azi...sunt pe deplin fericita ca il am si ca l-am gasit, dupa multe, multe, multe....cautari.
Astazi, acum, relativ tarziu, realizez ca am fost fericita inca de cand am putut fi capabila sa inteleg ce sunt si cine sunt; spun asta pentru ca acum, la optsprezece ani, definitia mea pentru fericire s-a schimbat considerabil. Tot rasfoind cele scrise de mine in anii ce-au trecut, am descoperit ca intr-un timp, am dat aceeasi definitie a fericirii...aceeasi pe care as da-o si acum, dupa cativa ani : "Fericirea...ce-i pan' la urma fericirea? O poezie-n multe versuri despre momente mici, frumoase-n viata ta. Da, fericirea e catelul care te linge pe fata, caldura din patura in diminetile de iarna, prajitura cu scortisoara-n lapte de sub bradul de Craciun, felicitarea pe care ti-o cumperi singur de ziua ta, tortul cu multe lumanari, seara plina de risul surorii mai mari, biletul cu scuze de pe frigider, primul fulg de nea, primul pas, primul cuvant citit, primul dinte cazut, primul fior al strangerii de mana, sau primul sarut..." As mai putea adauga cate ceva, pentru ca si mie viata mi-a mai oferit la randul ei cate ceva...fericirea e acum, cand realizez cate suflete mari palipita langa mine; sunt ochii si zambetul de mama, grija si rasfatul surorii mai mari, furia tatalui atunci cand gura vorbeste fara tine, dulciurile pastrate de bunica si acel prieten care a luat de-a lungul timpului toate formele posibile...pe care parca-l stii de-o viata, desi nu-s decat cativa ani...acela...pe care stii ca nu-l vei pierde niciodata.
Vorbeam candva de trupul si sufletul meu care parca nu se mai afla intr-o armonie perfecta. Imi place sa ma privesc acum la nesfarsit in oglinda si la intervale scurte de timp sa zambesc stupid pentru ca stiu ca m-am impacat in sfarsit...cu mine.Sunt zile in care imi doresc sa pot inventa o masinarie cu cheita care sa imi poata da timpul inapoi....sa zabovesc poate putin mai mult in momentele frumoase ce-au trecut ca prin vis; alteori imi doresc sa imi dau tot filmul pe repede-nainte...parca sa pot anticipa momentele frumoase ce-au sa vina...sunt saptamani intregi, poate chiar luni cand umblu pe strada cu figura cazuta si tot privesc spre nicaieri...si-apare de niciunde cate-un batranel care ma sfatuieste sa zambesc si tac; si tot de nicaieri apare si pe fata mea un zambet parca mult cautat in adancul cel mai adanc al sufletului meu. Si poate nu e doar de la sfatul lui...ci din cauza ca a trezit in minte amintirea clipelor cele mai frumoase...si azi cand stau sa ma gandesc la ele...realizez ca sunt legate tot de elementele fericirii mele...enumerate mai sus.
Toate aceste randuri trebuiau sa fie o ofranda pentru ceea ce-am primit pana acum. Si sunt. Astazi sunt fericita pentru ca am putut da un nou sens vietii, sens pe care probabil il voi mai schimba, poate foarte recent; dar azi...sunt pe deplin fericita ca il am si ca l-am gasit, dupa multe, multe, multe....cautari.
