Da...de fiecare data cand pleci asigura-te ca tragi usa dupa tine, fie din simplul motiv ca iti pleaca animalele de companie de acasa...fie... pentru a te asigura ca nu mai primesti alaturi de tine senzatii care mai de care mai nedorite.
Si asa am realizat acum, saisprezece ani mai tarziu, sau o saptamana de la micul incident, cat de mult inseamna "mama" in viata mea, atat fizic, cat si pentru micile mele neplaceri morale.
Sfarsitul saptamanii trecute, ziua de astazi... au insemnat pentru mine o spaima totala, cauzata atat de incapacitatea mamei mele de a mai putea intreprinde unele dintre lucrurile esentiale inauntrul familiei mele, sper pe o perioada scurta de timp, cat si de tragicul lucru pe care l-am descoperit abia azi, spre nefericirea mea: Nu stiu, ori nu pot sa fiu o prietena buna, daca nu cea mai buna, pur si simplu ma simt neputincioasa.
Cu toata tragedia...primul lucru ma sperie mai tare decat al doilea, desi contine si parti bune, sarcastic vorbind.
Da, am invatat sa fac mancare ! De cand mama mea face eroic cateva trasee pat-baie-doctor, indatoririle de mama au cazut pe mine, asa ca acum ma pot "lauda" cu o mama si-o bunica-n pat, plus un apartament, un catel si o pisica de ingrijit.
Gazeluto, sper sa te faci bine repede! Nu de alta..dar degetele mele incep sa se increteasca.
Al doilea lucru ma sperie si el...Oare chiar nu pot fi o buna prietena? Drept sa spun..asa am visat, dar multe dintre faptele din ultima vreme mi-au dovedit asta.
Ma sperie gandul ca devin tiranic de egoista. Oare? Incep sa imi doresc doar binele meu...lucrurile care ma fac strict pe mine fericita. Si totusi nu eram asa...
M-am surprins astazi de dimineata, inainte sa merg cu mama spre doctor, in fata oglinzii, cu un par ravasit, dat carliontat peste frunte, holbandu-ma intrebator . Vedeam in fata mea o fata cam palida, in ciuda bronzului usor care a cuprins-o, doi ochi mari, verzi, cat toata jumatatea de sus a fetei mimand cand o privire uimita, cand una uricioasa, mai jos o gura cam imbujorata de caldura schitand ocazional un zambet si ranjind in lumina neonului doi dinti albi cu sturngareata.
Sa fi fost eu? sau doar inchipuirea mea. Ma miram parca de mine, imi schimonoseam fata in mii de figuri caraghioase, de parca as fi vrut sa ies din propriul meu trup si sa fug undeva cat mai departe.
O auzeam pe mama cum merge impleticit prin casa, si m-am vazut brusc inaintata in varsta, cu vreo 10-15-20 de ani in viitor, cu doi copii alergand, rizind si imbracindu-se prin casa, tipand si dojenindu-se unul pe altul, eu pe fuga cu o periuta de dinti pe o masea, un pantof in picior si un plan de lectii in mana, o tigara stinsa jumate intr-o scrumiera anume langa o carte, un el alaturi privindu-ma plin de respect si tinandu-mi poseta pe brat, asteptand sa-mi termin toaleta, avand in priviri acea doza de fericire neimplinita, gandindu-se la ce as fi insemnat fara el, sau invers...
Mi-am scuturat fata in oglinda de zeci de mii de ori si m-am scaldat in apa rece curgand molatec dintr-un robinet.
Ma speria ceva, tremuram eu in mine...ma sperie ceva si acum: gandul ca odata, in viata mea, am facut un pas gresit si acum sunt nevoita sa indur greseala pe care am comis-o.
Pot doar sa sper ca voi reveni candva in acel punct din cursul vietii mele in care am pasit stramb si sa indrept acel "esential" in care imi consta fericirea.
