Am 16 ani...Incep sa pipai firea umana cu ascunzisuri si dedesupturi mai mult sau mai putin grotesti.

De acum ceva timp incerc sa realizez cum si cand, in ce mod si conditii s-au dezvoltat starile acestor fiinte paralele unele cu altele, uneori contopindu-se intr-un singur suflet.

De fapt, ce suntem noi, cu toate sentimentele noastre care l-ar putea da in vileag chiar si pe cel mai iscusit actor?

Ma intreb...ce e un "suflet pereche"?

Sa fie acel ceva spre care tinzi sa aspiri inca de cand te stii, acel ceva care te atrage efectiv magnetic?

Sa fie cel ce iti acapareaza simturile cu sentimente repetate, onorandu-ti talpile picioarelor cu prezenta lui neindoielnica inclinata intr-o uriasa, patetica reverenta in fiecare secunda a vietii?

Ori mai bine cel care te face sa zambesti involuntar, sa-ti inunzi ochii in lacrimi de ris, de fericire, gandindu-te constant ca esti fericitul posesor ale unor suflete ce te iubesc enorm?

Sa fie, ori sa fi fost sentimentul de iubire mult cautat in privirile celui mai bun prieten? Sa fi fost atat de orb incat sa nu realizezi unde iti e de fapt salasul propriilor sentimente?

Trebuie sa se fi cantat, vorbit, scris, clevetit, gandit, visat secole intregi, sau chiar milenii inainte ca noi sa descoperim...despre dragostea adevarata.

Obisnuim sa o vedem in fiece persoana simpla, iar cand spun simpla definesc incompleta si eliberam mult prea usor "te iubesc"-ul din noi, ajungand la sfarsit sa numaram circa o suta de mari iubiri, realizand cu amar ca niciuna din ele nu ne-a oferit lucrul pe care l-am visat, pe care am crezut ca il vom gasi intr-o buna zi in acea privire blajina.

Adoram sa perseveram, in special in sentimente si dorinte, visand incontinuu catre senzatii mai inalte, mai de pret, mai neatinse fata de cele pe care le detinem.

Ma intreb, o fi o greseala?Ma gandesc la faptul ca fara aceste mici dorinte, mai mult sau mai putin impartasite am evita sa facem pasi inainte, stagnand in nefericire.

Si cand te gandesti ca toate astea au inceput dintr-o nebunie a mea...

Dupa cum am mai precizat...incep sa pipai firea omeneasca...imi doresc sa ajung la stadiul de chirurg, sa pot realiza la nivelul ei o mica incizie si sa cutreier zile, ani, sau poate doar cateva secunde prin ea; sa pot sa-i gadil toate rautatile, punandu-le masti de carnaval si tranformandu-le in bucurii, sa vanez minciunile si sa le inalt ca trofee la mine pe perete, sa fur moravurile sa le pisez fin in apa sa dispara, sa iau grotescu si sa-l slefuiesc.

Dar dupa toate astea ma intreb: Ce-ar insemna firea umana fara moravuri, fara micile neadevaruri necesare, ori fara acel ciob de rautate care, vrem sau nu, se ascunde in fiecare din noi, fara grotescul care...pana la urma ne caracterizeaza ca si oameni?

Incerc din rasputeri sa imi agat indiferenta undeva intr-un cuier foarte sus, unde sa nu pot ajunge decat ocazional, astfel incat sa-mi reuseasca incizia.

Imi doresc sa aflu de ce oamenii iubesc, de ce nu...de ce urasc, de ce pe unii ii macina indiferenta iar pe altii senzatia de dor, de ce sufletele au jumatati.

Sufletul meu pare totusi intreg undeva inauntru, nu cred ca as putea trai doar cu jumatate. Cu toate astea, sufletul meu a avut mereu prieteni, iar dintre toti, unul special, pe plaja la mare , pe care il gaseste ori de cate ori zace.

Dupa mine...sufletele nu ar trebui sa aiba jumatati...doar prieteni, pentru ca fiinta cu jumatate din suflet pica fie intr-o extrema fie in alta constant.

Ma afund letargic intr-o amintire a unei perioade din viata mea pe care acum, un an mai tarziu o consider una dintre cele mai placute, daca nu chiar unica de acest fel.

Se pare ca da, s-au adeverit spusele sfueltului meu prieten, e frumos la saispe' ani...e altfel decat la cinspe'.

Da, e altfel. Incepi sa iti doresti lucruri pe care fie le-ai evitat, fie le-ai pierdut, fie nu le-ai avut niciodata, nicidecum pe cele pe care le ai acum.

Ciudat, dar da..astea sunt micile placeri ale varstei mele: inciziile in firile omenesti si dorintele la stele cazatoare !