Serendipitate.

Sunt ani buni de cand nu am mai incercat sa scriu noaptea...poate de teama, poate de prea multa oboseala adunata peste timp...poate o parte din mine a refuzat pur si simplu. Dar noaptea asta e una speciala, e cea care-mi declara ca mi-am pierdut dorintele. De cate ori, fericiti peste masura, sau prea impovarati de vise, nu ne-am ridicat ochii spre cer intr-o noapte senina, incercand sa numaram stele si punandu-ne naivi dorinte la cele cazatoare? De cate ori nu ne-am incrucisat degetele la spate, in speranta ca a doua zi, dorinta fi-va implinita? Eu una cel putin....de peste-un infinit de ori. Si-am ajuns sa traiesc noaptea asta si sa realizez ca nu mai am dorinte sa pot numi sclipirile din cer. 

Ne-am obisnuit sa traim o buna perioada din viata tanjind dupa un anume lucru, persoana, sentiment...dupa o stare anume care, dupa parerea noastra, ar putea sa ne induca fericirea; si fugim innebuniti ani de zile dupa acel ceva care odata obtinut incepe sa-si piarda din luminozitate...si-atunci, in cateva secunde de tragism, ceva inauntrul nostru face scurt circuit si ne arunca-n indaratul unui mare scut de dupa care nu mai putem sa iesim...sau refuzam complet sa o mai facem. Pur si simplu ne decidem ca e mai usor sa evitam sa fim raniti, decat sa vindecam zgarieturile mai tarziu; e mai usor sa stam ascunsi, decat sa infruntam lumina din jur. Atunci e momentul cand un zambet...face cat o mie de cuvinte, cand o persoana anume schimba intregul context; atunci e timpul sa faci un pact cu sufletul, astfel incat urmatoarele lovituri sa nu mai fie resimtite atat de crunt. E momentul in care trebuie sa crezi ca Universul intreg conlucreaza prin intamplari...pentru fericirea ta.