Fraza de acum nu mai arata tot atat de bine ca cea de dinainte, cea de dinainte nu se mai leaga de cea care va urma. Toul se anuleaza, chiar si viata a devenit dificil de asezat pe hartie; chiar si sufletul refuza sa se lase scris. Mi-e dor de ceva ce nu am avut niciodata; simt ca am nevoie de ceva ce nu cunosc. Falangele mele incep sa se lase din ce in ce mai grele, ca niste carlige molatece care refuza sa se prinda de sarma; pe condei degetele mele lesina, iar creierul meu explodeaza. In fata mea s-a deschis o criza; degetele nu vor a mai scrie, creionul nu mai cunoaste literele, iar hartia sterge urmele, pe masura ce apar. Sufar! pentru ca mi-e greu a scrie. Nu orice suferinta se presupune a urati chipuri si de a da aripi infinite inspiratiei? Orice cuvant care-apare se intipareste in structura creierului meu; mi s-au incalcit toti nervii. Peretii mintii mele s-au tapetat cu teama, spaima, cuvinte, fericire, extaz, scarba, mila, neputinta, necaz, reusita, dorinte, vise, impliniri, dezamagiri, inchipuiri, iluzii, amintiri; toate au ramas la adapostul creierului meu, iar sufletul se simte inutil de incarcat. As vrea sa pot scrie fara sa doara si nu sa ma mai doara fara sa pot scrie. Cersesc? Am reusit sa scriu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu