Un alt fel de Martisor.

Mi-au alunecat aseară
În jos, pe laringe, patru pastile
şi dupa ele încă patru..şi încă două...
O durere crâncenă a sufletului m-a facut
să le înghit aşa deodata.
Şi cu fiecare "bomboană" tot mai rău îmi curgeau
în cadă şiroaie de apă pe frunte...
şi tot încontinuu ele lunecau
fără pic de păsare...
mi-aş fi dorit poate sa imi devina trupul apa
să nu mai prind azi
întâia zi de primăvară,
dar iubirea din mine tot mai tare tâşnea
şi a zecea pastilă a refuzat să mai plece...
mi-a arătat cât însemn intr-o secundă proastă
pentru atâtea suflete din Univers...
şi a rămas acolo, înţepenită-n laringe
şi-am explodat.
În hohote de rîs sau plâns,
acum nu mai ştiu...
dar..
trăiesc.
Şi azi ...
şi mâine...
şi poate veşnic.