Intr-o nu stiu care seara.

Uneori suntem incapabili sa ne dam seama de ce simtim...sau pentru cine simtim, iar de cele mai multe ori...presupunerile noastre sunt gresite. Ma intreb daca nu cumva, candva...cat de curand...am calcat iarasi gresit. Stand de vorba cu sufletul meu asta seara..privind atent in ceasca de cafea care parea ca nu are sa se mai termine...fiind total absenta la discutii...priveam in jurul meu. Undeva...intr-un colt...ridea grotesc cel caruia demult i-am incredintat toata fiinta mea; in fata mea...doi ochi de ciocolata incercau din rasputeri sa-mi tina atentia ocupata; si cu totii rideam..mai haotic...mai fortat.... Eram prinsa ca intr-un joc al privirilor din care nu stiam cum sa evadez...de fapt..nici nu stiu daca-mi doream intocmai. Sufletul meu se scofalcise pana la disparitie...Eram o particula infima pierduta in Universul celor doi, iar privirile lor deveneau din ce in ce mai acaparatoare, din ce in ce mai infricosatoare...de parca ambele ma obligau sa vorbesc...o data pentru totdeauna. Mi-as fi dorit sa ma fi putut ridica si spune tot ce am pe suflet. In mintea mea am facut asta de mii de ori in cateva minute...In realitate? Mi-am obligat sufletul iar...pentru a infinita oara...sa taca. Asteptam nerabdatoare ca ceasca de cafea sa fie pe sfarsite...cand una din priviri a renuntat la joc. Atunci m-am trezit. Mi-am luat sufletul de mana si i-am multumit...din nou; si din nou m-a parasit. Poate nu voi fi nicicand capabila. Sau poate doar nu e timpul.