"Scurtele iubiri eterne"

Toti cei care scriu...macar cateva randuri ocazional in viata lor...cunosc sentimentul acela suprem de la granita visului cu realitatea; acel moment al noptii in care, gandindu-te la toate si nimic in acelasi timp...reusesti sa gasesti porti nebanuite, nemaiintalnite ale imaginatiei si ale subconstientului; acel moment in care, cat se poate de brusc, parasesti visul si te ridici in capul oaselor sa scrii cine stie ce fraza care ti-a sagetat mintea.

"Continua sa crezi !" cam asta scria pe bucatica de hartie ce zacea pe biroul meu in dimineata asta. Imi amintesc momentul in care am scris-o? Nu. Imi amintesc ce ma pregateam sa visez? Nici atat. Cuvintele astea imi suna destul de bizar chiar si acum...dupa cateva ore bune.

Ultima perioada a vietii mele...mai precis..ultimele cateva luni se caracterizeaza usor prin numeroasele lectii de viata pe care le-am primit. Poate creativitatea mea nu a functionat la cele mai inalte cote...insa am descoperit multe lucruri prin care sa ma pot defini...in sfarsit. Am devenit mai completa...odata cu invatarea unor noi lectii...insa un lucru cat se poate de mic si de infim, comparativ cu sansele pe care viata ni le ofera...m-a facut sa realizez ca urmeaza sa pierd curand o parte nu semnificativa...ci al naibii de importanta...din mine.

Acum ceva timp scriam despre fericire si despre cat de usor poti calca stramb in momente de bunastare absoluta. Eram pe val...acum ma indoiesc cum ca as mai fi macar sub el. Dusuri reci si calde, raze si ploi, vara si iarna; cam asa mi se defineste mie viata si felul de a fi. Castig si pierd concomitent. Obisnuiam sa spun ca sunt fericita acum cateva saptamani; nu pot spune ca mi-a trecut, ci doar ca fericirea absoluta s-a domolit odata cu intoarcerea mea acasa. Simt o multumire pentru ca ma vad crescind de la o etapa la alta...si pentru ca nu ma mai vad plangand aproape involuntar. Nu stiu sigur daca am mai pierdut din sentimente pe parcurs...ori faptul ca cineva stie cum va evolua viata mea ma linisteste pur si simplu. 

Am invatat sa las lucrurile sa curga de la sine si poate ca asta abia ma ajuta sa cresc. Am invatat sa iubesc lumea fara sa astept ceva in schimb si mai presus de toate...mi-am transformat iubirea si fericirea intr-o stare de spirit. Am invatat, de altfel...sa astept.