Scurt moment de sinceritate. Partea a doua

Rasfoind astazi prin "arta" mea veche de cam doi ani de zile si amintindu-mi de spusele unuia dintre mult adoratele mele suflete...am realizat ca intreaga mea imaginatie porneste pur si simplu din dorintele pe care nu sunt niciodata capabila sa le exprim si pe care le las mereu la voia intamplarii...pentru ca a fi in depresie nu e una dintre pasiunile mele cele mai aprige. Cum imi place mult sa fac un amplu joc din toate cuvintele care vin sau pleaca de la mine...am descoperit ca tot ce-am scris nu e decat o poveste despre o viata de om ascunsa in spatele mastii..sau cortinei...scenei. Pornind de la o subtila dorinta de a scrie aproape despre orice si asta inca de demult...am ajuns sa-mi construiesc si personajul in spatele caruia sa arunc toata "vina"; si asa s-a nascut Mira.

"Gresesc", spuse ea aproape dorind sa nege afirmatia. "Si fac asta deseori...fara sa realizez macar ca gresind....nu fac decat sa pierd suflete dragi din jurul meu. Gresesc atunci cand ma ascund...dar mai mult gresesc atunci cand ma las coplesita de superficialitate. Gresesc atunci cand urlu in cautarea unui raspuns si cand ii reneg pe ceilalti pentru ca nu sunt capabili sa mi-l ofere; gresesc, de altfel...atunci cand in disperarea mea infantila...ma reneg pe mine insumi pentru ca nu stiu adevaratul raspuns la intrebarea ce tocmai mi-am pus-o. Cel mai adesea ma intreb cine sunt. Nimeni, niciodata...nici chiar eu...nu a gasit un raspuns; pentru ca se pare ca mereu sunt cu totul altcineva. Urasc sa fiu superficiala. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, desi se intampla in urma cu vreo luna...doua. Era o dupa amiaza nu foarte "amabila" de primavara...era un inceput de primavara cam ostil...cand m-am trezit in mijlocul strazii...aparand de frig un biet trandafir portocaliu inghetat...pe care ulterior...l-am renegat. Urasc inca acel moment in care...vrind, nevrind...am picat in superficial. Sunt nu putine momentele din viata mea in care am refuzat unele lucruri...am negat unele sentimente...de teama sa nu ma ranesc iarasi; iar astfel...acceptandu-le...i-am ranit pe ceilalti. Mi-as dori ca unii oameni sa poata citi mai usor in privirea si sufletul meu. De altfel...mi-as dori sa pot fi intr-atat de puternica incat sa ii las sa faca asta...desi nu cred ca voi putea vreodata. 

Cine sunt? Cred ca acum pot sa dau o mica, foarte mica parte a raspunsului. Sunt un om cu frica de oameni. De multe ori...un om pus in situatia de a vorbi despre ceea ce simte...se vede stanjenit. Nu, eu simt o frica ce imi face toti peretii fiintei sa se zguduie...o frica de esec ce pare sa ma urmareasca inca din copilarie. Mi-e frica sa calc stramb...desi o fac de multe ori. Mi-e frica de dezamagire...desi am intalnit-o des. Sunt o fiinta dominata de teama. Desi nu iubesc sa astept sa se intample lucruri...o fac. Si totusi, mi-e frica si de asteptare. 

Imi place sa cred ca unele suflete inca ma iubesc; vorbesc de acele suflete pe care le-am schingiuit, la randul meu. Si daca tot a venit vorba de ele...mi-ar placea sa stie ca si eu le iubesc. Imi place sa cred ca nu am devenit un monstru, desi poate ca e prea tarziu sa ma mai amagesc."
Sub lumina difuza a lampii ce parea ca se sfarseste...fata puse si ultimul punct la sfarsitul a infinitei foi a romanului ei. Se ridica prea greoi de pe scaun, isi sterse cele cateva lacrimi incalcite in varful barbiei...isi descalci cei cativa zulufi maladivi si se privi in oglinda cea plina de praf. Vedea acelasi chip cam stalcit pe care il acoperi cu palma-i prea subtire; iar atunci se stinse lumina.