Crîmpeie de Primăvară

Răsărit de soare fragil
se frânge în privirea ta adâncă.
Vântul rece-al dimineţii ne pişcă
epiderma amorţită.
În lumina nefirească a primăverii
te văd mai frumos ca oricând;
cu ochiul tău negru şi buza de jos
prea amară.
Tresar lângă tine ca un mugur
la fiecare început de anotimp cald,
iar mâna-ţi ce m-atinge e iar şi iar
o binecuvântare.
E absolut, e dorinţă şi iubire;
o iubire prea mare ce tot creşte
lipsită de-mplinire.
Te văd alături şi parcă mi te fură timpul;
E ca şi cum am fi fost proiectaţi astfel
încât să ne îndepărtăm continuu.
Întind mâna să te pot atinge
dar o forţă nevazută mi te tot răpeşte-
iar mie îmi forţează braţul ce devine
greu, tot mai greu.
Toate oasele-mi devin prea grele,
carnea mi se scofâlceste de durere;
mi se încâlcesc vorbe şi sughiţuri
şi totul devine difuz.
Doar zeama crudă de lămâie mă salvează.
Şi iarăşi tac.