Rosu si Negru.

E seara, frig, e luna plina;
dar mai presus de toate-i...
toamna. Si-un suflet adolescentin ofteaza
si-ncepe a visa policrom-
exact ca frunzele
...de toamna.

De sub cearsaful prea alb se iveste
intr-o boare difuza de luna
o glezna subtire de fata-
pe care doarme adanc o lumina
de inger.

Porneste sa plece-nghetata fiind,
lovind pardoseala prea rece;
si-un vant mult prea rece o trage-ndarat...
si-i prinde in plete o frunza.

Cu ochii prea mari, inrositi, lacrimand,
Nu stie de-i vara ori toamna.
In sufletul ei demult ostenit... acordu-i acelasi-
un vis policrom pe-un fir indoit de arcus.

Dar sufletul ei se lasa muscat de-amintirile toamnei
si-n van tot incearca biata copila sa evadeze.
Toata iubirea ce-o poarta in ea
o sugruma;
tot peisajul ei policrom- in macel se transforma.

Striveste oglinda c-un zambet fortat si prea rosu;
incepe sa planga in hohote mult prea sinistre.
Se simte-njunghiata de gheare ce nici nu exista...
se-apleaca incet si durerea nici ca reprima.

Izbeste frenetic cu pumnu-n iluzia lunii
pan' ce pe piele-i apar firisoare de sange.
Se sperie de fiara ce-o vede-nainte
...si tace acut.